Sâmbătă, 1877, octombrie 22 — 1878, noemvrie 12

Amu cică era într-un sat un ţăran. Şi ţăranul acela a ieşit odată în ţarină să samene nişte păpuşoi. Şi cum sămăna el, tocmai atunci s-a nimerit să treacă pe acolo Hristos şi cu Sfântul Petrea. Hristos să nu tacă molcum şi să-şi caute de drum?

— Da ce sameni acolo, om bun? întreabă el.

— Ia, nişte pule samăn, răspunse ţăranul cu obrăznicie.

— Pule ai zis că sameni, pule să dea Dumnezeu să se facă, zise Hristos, blagoslovind sămănătura cu amândouă mânile, şi apoi se tot duse în drumul său împreună cu Sf. Petrea, care nu-şi putea stăpâni mierarea de cuvintele ce auzise că au ieşit din gura lui Hristos, pentru că niciodată nu mai vorbise Mântuitorul aşa de buruenos.

Ţăranul, după ce mântui de sămănat, se întoarse acasă. Apoi, la vremea prăşitului, a venit de a prăşit păpuşoii după rânduială, şi iar s-a întors acasă. Dar când vine la cules, ce să vadă? În loc de păpuşoi, de fiecare strujan erau câte trei-patru drugăleţe de pule, care-de-care mai îmbojorate, mai dârze şi mai răzbelite!…

— Ptiu! drace, iaca ce s-au ales de muncuşoara mea de toată vara, zise ţăranul, scărpinându-se-n cap şi trântind cuşma de pământ cât ce putu. Asta n-am păţit-o de când m-a făcut mama… ’tu-i maţele acrului! — Ei, ei! Amu ce-i de făcut? — ’Tu-i-aş descântecul celui cu blagoslovenia, că pocit a mai fost la gură.

Şi cum şedea ţăranul uimit, numai iaca ce trecea pe-acolo un potâng de babă.

— Bună-vremea, om bun, zise ea.

— Să-mi bag genunchiul în vâjoiul cui ştiu eu, mătuşă, zise ţăranul îndrăcit de năcaz…

— Dar ce, Doamne iartă-mă, eşti aşa de măscărăgios, măi omule, zise baba posomorâtă. Nu ţi-i oarecum să vorbeşti aşa, de faţă cu o bătrână ca mine?

— D-apoi cum să mai vorbesc şi eu, mătuşă, când vezi cum şi-a făcut Dumnezeu râs de muncuşoara mea. Dă, la sărăcia în care mă găsesc, pule-mi trebuie mie? Uite colo pe ogor, şi-apoi mai zi şi dumneata dacă mai ai ce…

Când se uită baba pe ogor, îşi pune mânile în cap de ce vede… pule şi iar pule, belite şi răsbelite, în toate părţile.

— Vai de mine şi de mine, nepoate! Asta încă-i una.

— Ba dac-ar fi numai una, ce ţi-ar fi, mătuşa! Dar aşa sînt sute de sute şi mii de mii, în cur să le ţii!… ’Tu-i aşa şi pe dincolo că nu ştiu ce să mai fac. Îmi vine să mă spânzur, nu altăceva.

— Ia las’, nepoate, zise baba uitându-se cu jale la pule… De unde ştii c-aista nu-i un noroc de la Dumnezeu pentru dumneata?

— Norocul aista să nu-l mai dea Dumnezeu nici duşmanilor mei, mătuşă, dar unde s-a mai auzit o chiznovăţie ca asta – să mănânci pule în loc de păpuşoi! Ia învaţă-mă şi dumneata ce să fac? căci pe mine nu mă mai ajunge capul.

Stă ea baba oleacă pe gânduri şi apoi zice:

— Nepoate, eu te-aş învăţa ce să faci ca să te desfaci de dânsele răpede-răpede şi să scoţi bani înzăcit şi însutit decât pe păpuşoi, dar ce mi-i da?

— Ce spui, mătuşă? Învaţă-mă, că ţ-oiu da ce mi-i cere şi un vrav de pule pe deasupra…

Când a auzit baba de pule, i-a zvâcnit inima… căci îi curgea ochii după dânsele, când le vedea aşa de zdravene şi de bârzoete…

— Apoi iacă ce să faci, nepoate: încarcă-le în car şi le du la târg că ai să le vinzi ca chiperiul. Dar mânca-te-ar norocul să te mănânce, acum trebuie să las ruşinea la o parte şi să te învăţ cum ai să înveţi pe cumpărători a le întrebuinţa.

— Că bine zici, mătuşă, ie spune-mi, rogu-te!

— Când a fi să le vie dor de pulă, s-o şuere cum şueri oile la strungă… şi atunci, numai să-ţi poată curul… Iară când s-ar sătura de ea, să zică: ho! ho! haram nesăţios. Şi atunci pe loc se moaie şi te descotoroseşti de dânsa.

Şi drept dovadă, baba îşi înşfacă o mătrăgună, care era mai mare, de pe un strujan, şi începe s-o puie în lucrare cum se cade…

Ţăranul a încremenit, când a mai văzut şi asta…

— Dar de unde ai aflat meşteşugul ista, mătuşă? zise el cu mierare.

— Hei, hei! nepoate, pe unde culege dracul surcele, eu am tăiet lemne… Nu mă mai întreba cum, şi zi bogdaprosti că ţi-am deschis ochii ce să faci…

Ţăranului atât i-a trebuit. Dă babei ce-i făgăduise, apoi se duce acasă, îşi pune scoarţele la car şi-l înfundă bine, înjugă boii, se întoarce la ogor, încarcă un car zdravăn de pule — şi la târg băiete, cu dânsele de vânzare.

Şi cum ajunge la târg, nici tu una, nici tu două, odată începe a striga, cât îi lua gura:

— Hai la pule, hai la pule! Pule zdravene şi tari pentru jupânese mari…

O cucoană văduvă, auzind aşa vorbe din gura ţăranului, trimite o slujnică să-l cheme la dânsa ca să-i deie un colb…

Slujnica se duce şi-l cheamă pe ţăran. Şi cum vine ţăranul, cucoana îl şi ia la trei parale, zicând:

— Dar bine, măi ţărane, ce porcării spui pe lângă cerdacul meu, că te mănâncă mama dracului! Acuş te pun la scară şi-ţi trag o bătaie, de te-or duce cu cerga acasă… Înţeles-ai?

— Apoi, dă, milostivă cucoană, zise ţăranul scărpinându-se în cap. Să ierte cinstită faţa dumneavoastră, ce să facem? Ia nişte pule ni-a dat Dumnezeu şi le-am adus şi noi la târg, să vedem, n-om puté prinde ceva parale pe dânsele, că ne mănâncă şi pe noi o mulţime de angării şi nevoi de toate felul…

— Măi ţărane, eşti nebun, ori cum eşti, de vorbeşti pleve de faţă cu mine?

— Ba, ferească Dumnezeu, cinstită cucoană, vorbesc vorbe sănătoase, săracul de mine! Iaca să vă aduc una ca s-o vedeţi, dacă nu mă credeţi… ’Tu-i-aş praznicul cui le-a plămădit, că m-a făcut să întru în dihonii cu lumea din pricina lor. Încaltea dac-ar fi de parte femeiască, le-aş ţine pentru mine, dar aşa…

Şi odată se duce la car şi alege un ştiulete de puloiu, care era mai mare, şi cu dânsa de-a dreptul în casă la cucoană.

— Iaca, cucoană, şagă-ţi pare dumitale asta? Vezi acum pe ce s-a dus munculiţa mea de toată vara? Ş-apoi dumneata mă mai înghii şi cu bătaie, că pesemne nu-s eu destul de bătut de Dumnezeu! ’Tu-i-aş patruzecile cui ştiu eu să-i fut, că au început a mă lua lumea de nebun…

Cucoana vede acum că ţăranul are dreptate, şi se face a se uita într-o parte, dar tot trăgea cu coada ochiului şi la cinstita pulă din când în când.

— Bată-te focul să te bată, măi ţărane, că ticălos mai eşti!… Ş-apoi cum s-ar face ca s-o poată cineva întrebuinţa, când ar vré? Nu-i vorbă, că mie una nu-mi face trebuinţă. Dar tare mă mier şi eu de aşa comédie!…

— Cum să se facă, cucoană! Să ierte cinstita faţa dumneavoastră, ia, când vine cuiva poftă de dânsa, o şueri de câteva ori, cum şuerăm noi oile la strungă, ş-apoi atunci, ţine-te la frecuş — cât ce-i puté, că las’ dacă m-a da de ruşine. Iară când te-i mulţumi şi-i vrea să te lese de frecuş, să strigi la dânsa: ho! ho! haram nesăţios! Şi atunci îndată numai ce-o vezi că se trage înapoi frumos, ca şerpele la apă dulce… Şi pe urmă, de câte ori ţi se scoală… tot aşa să faci. Şi dacă nu te-i mulţămi, atunci să mă blastămi pe mine.

— Bată-te pustia să te bată, mojic măscărăgios, c-al dracului mai eşti, zise cucoana, care începuse a se mai deprinde cu vorbe de masă… Ia ieşi oleacă afară din odaie, ş-apoi te-oiu chema eu acuş, că am oleacă de treabă…

Ţăranul tace molcum şi iese. Iară cucoana, drept cercare, începe a şuera nătărânga, şi atunci cinstita pulă face zbâc! în pizda cucoanei… Şi dă-i, şi dă-i, de-i mergea colbul. Dar chita cucoanei! Vorba ceea: baba bătrână nu se sparie de pula groasă.

Şedea, sărmana, cum şede mielul la ţâţa oaei, până ce se satură de supt. Cucoana era de cele mai tărtoşe:

Strâmtă-n pizdă, tare-n şele,
Crâşcă pula din măsele
Că-i cam iute la oţele!

În sfârşit, după ce s-a săturat cucoana bine, apoi zice încetişor: ho! ho! haram nesăţios! pula atunci pe loc s-a muiet şi foflenchiu! cade jos… Cucoana îndată o rădică cu mare sfinţenie şi o pupă drept în bot… Apoi strigă pe ţăran în casă şi, luându-l cam pe departe, zice:

— Şi cam cum s-a întâmplat de ai tu blăstămăţii de-aiste, măi ţărane?

— Cum să se-ntâmple, cucoană? Ia, mai astă primăvară, sămănând păpuşoi în ţarină, a adus dracul — că mai bine n-oiu zice — doi oameni pe acolo. Şi unul din ei, m-a întrebat: ce semăn? Eu să nu-mi stăpânesc gura? M-a împins păcatul să răspund în ciudă că pule samăn, să iertaţi dumneavoastră? Şi atunci el, pocit la gură sau naiba îl mai ştie cum a fost, a blagoslovit cu amândouă mânile spre ogorul meu din treacăt, zicând: Pule să dea Dumnezeu să se facă. Şi cum vedeţi dumneavoastră, pule s-au făcut, cinstită cucoană. Şi iac-aşa m-am făcut şi eu negustoriu de pule, fără ştirea lui Dumnezeu. Şi, pula mea şi trei bani, ş-o căruţă de jidani, să ierte cinstită faţa dumneavoastră.

— Dar bine le mai zici pe nume, mânca-le-ai pe ceea lume!

— Apoi, dă, cucoană, dac-aşa le cheamă, cum hastă pulă să le mai zicem?

— Măi omule, oare nu cumva acela a fost Hristos şi cu Sfântul Petru? Că numai ei sunt aşa făcători de minuni…

— D-apoi dă, cucoană, mai ştiu eu cine să fi fost? Dumnezeu ori dracul, să-i bag în pchizda mâne-sa, că mai bine nu le-oiu zice, să ierte cinstită faţa dumneavoastră, că ştiu că mi-a făcut-o bună…

— Dacă-i aşa cum spui tu, măi ţărane, apoi eu cred că tot Hristos a fost. Şi de-aceea, hai să-ţi cumpăr şi eu una, spre aducere aminte de anul când s-au făcut pe ogoară de cele care spui tu… căci după mine aista-i semn de belşug.

— Pule, vrei să zici, cucoană.

— De-acelea, mânca-le-ai să le mănânci, că mult le mai porţi prin gură.

— Apoi dă, dac-aşa ni-i deprinsă gura, ce să facem? Iertaţi şi dumneavoastră! Dar şi dac-a fi după vorba dumitale cucoană, apoi mult stau eu şi mă mier de Dumnezeu. Ce dracul? N-are el altă treabă decât numai să se-apuce de făcut pule pe ogoarele oamenilor! Doamne iartă-mă, dar pulos trebuie să mai fie şi Dumnezeu acela, de-i plac aşa de mult pulele! Însă mai ştii păcatul? Oiu face şi eu ca dumneata, cucoană. Poate a vrut Dumnezeu să se cace cu bani în punga mea, că de mult şade pustie — frântă de para n-am la sufletul meu. — Ei, ce zici, cucoană, iei-ţi una ori ba? — că mă prea întârziiu cu iarmarocul.

— Apoi ce mi-i cere tu pe scârnăvia asta, zise cucoana, făcându-se că i-i greaţă, oarecum… Vorba ceea: deie-mi-o Dumnezeu, dar nu-mi trebuieşte.

— Apoi ce să-ţi cer, cinstită cucoană! Că să nu ne zbatem, mi-i da cinci sute de lei în capăt şi pace bună.

— Ce-ai spus? Cinci sute de lei? Dar ştii că eşti de duh, măi ţărane!

— Apoi, dă, cucoană, mult mi-au asudat şi mie coaiele, pân-am prăşit atâta amar de pule, şi le-am adus în halul ista, cum le vezi… şi dacă de la una ca dumneata nu m-oiu chiaburi, apoi de la ţărance de-a noastre ţi-ai găsit să mă pricopsesc? Că ele ar voi să le dai câte-o testea de pule de-o para şi câte-un vraf pe de-asupra… Aşa-i la noi la ţărani, băga-mi-aş, Doamne iartă-mă, să-mi bag! să iertaţi de vorba cea proastă!…

— Măi ţărane, dar trei sute de lei nu ţi-i deajuns?

— Nici o leţcaie mai puţin, cucoană.

— Patru sute, măi.

— Nu se poate, cucoană.

— Nici 450?

— Ba nici 499 de lei şi 39 de parale. Nu te mai pune şi dumneata, cucoană, pentru 50 de lei. Fă-mi încaltea o saftea să nu mai stea, c-ai să ai o bunătate de pulă, de mi-i pomeni, şi mi-i îndrepta şi la alte cucoane de-a dumneavoastră…

— Hai, na-ţi 500 de lei, zice cucoana. Dar nu cumva să te obrăzniceşti să spui cuiva că mi-ai vândut mie măscarale de-aiestea, c-apoi al tău e dracul. Înţeles-ai?

— A…ra! cucoană, d-apoi eu grija asta o am, păcatele mele?

În sfârşit, cucoana dă 500 de lei, îşi ia pula — şi ţăranului pe ici i-i drumul, se duse-n treaba lui să vânda cum a puté şi pe celelalte pule. Dar pule de-ar avé, despre asta nu se mai plânge el acum. Vorba ceea: calul bun din grajdiu se-ntreabă.

Dar ce mai atâta vorbă. Cum s-a dus ţăranul, cucoana cea pâşină şi spăsită face o cutie de argint poleită cu aur, îmbodoleşte sfânta pulă în bumbac, stropit cu aromate, o aşază şi-o încuie în cutie ca pe un odor nepreţuit, ia cheia la sine, şi, când îi veneau haghiţele, se aşeza gospodăreşte pe treabă, îşi astâmpăra pofta, şi ca mai ba să-i ducă dorul, sau să mai umble pe apucate, ca până atunci. Se închipuluise biata cucoană cât se poate de bine pentru bătrâneţe…

Amu, într-una din zile, iaca ce vine popa de pe moşia cucoanei ş-o roagă de toţi Dumnezeii să-i boteze un copil. Cucoana, ca să nu strice hatârul popei, pune caii la carâtă şi se duce cu dânsul în sat să-i boteze. Şi după ce-i botează copilul, rămâne la popa la masă în acea zi. Şi, la masă, luând şi cucoana mai mult un păhăruţ, două de vin, — cum îi treaba oamenilor: ba, ia poftim luaţi-l macar până la brâul preotesei, ba, atâta rău să fie! — pe cucoană o ia vinul de cap, şi pe loc îi şi vine poftă de pulă… Ei! Ei! ce-i de făcut? Dă cucoana să se ducă acasă, popa şi cu preoteasa n-o lasă.

— Ai să mâi la noi în astă noapte, cumătriţă, ziseră ei, că doar nu-ţi plâng copiii acasă.

În sfârşit, cucoana scăpăra de dor de pulă…

— Cumetre părinte, zise ea de la o vreme: dacă nu mă lăsaţi să mă duc, ţine cheia asta, şi fă bine sfinţia-ta de te du acasă la mine, deschide lădoiul de lângă patul unde dorm eu, scoate de-acolo o cutie de argint şi mi-o adă încoace, că-mi trebuie ceva dintr-însa: chiţibuşuri de-a noastre, ştii, cum îi treaba femeilor…

Popa, chitind că-s nişte daruri pentru preuteasă, pe dată şi porneşte călare.

Şi ajungând la cucoană acasă, umblă în lădoiu, ia cutia şi porneşte grabnic cu dânsa înapoi spre casă.

Era pe la amează, în mijlocul verii, şi da inima din popă de căldură. Când, pe la mijlocul drumului, trecând prin marginea unei păduri, stă la umbra unui copac pletos să se răcorească oleacă. Şi cum sta de se răcorea, îi dă dracul în gând să umble în cutie şi să vadă ce-i acolo? Suceşte el cutia, o învârteşte şi nu ştiu cum face de-o deschide. Şi când se uită înlăuntru, ce să vadă? Vede coşgogemite mascara, învelită în bumbac stropit cu aromate… Atunci popa, cuprins de mierare, începe a şuera. Şi cum se miera el şuerând, pula face zmâc în curul popei!… Popa atunci începe a răcni şi a zice: Doamne, izbăveşte-mă de vrăjmaş! Nu lăsa pre robul tău de batjocora diavolului! Că ţie unuia am slujit şi afară de tine pre altul nu ştiu! Dar toate erau în zadar. În sfârşit, dacă vede popa şi vede că nu mai este scăpare, scoate bârneţul de la izmene şi cu un capăt îl leagă de copac, iar cu celălalt capăt de bârneţ leagă pula cum poate, şi unde nu începe popa a se zmunci şi a cotigi în toate părţile, cum se zmuncesc boii la tânjală, când trag ceva din greu, dar nu era chip… Se roagă el popa, răcneşte el popa, cârneşte el popa, dar nu-i nădejde de scăpare, c-o dat peste pulă mare…

În sfârşit, oleacă de nu era să iasă sufletul din popă; când noroc de la Dumnezeu, iaca o vacă, pe care o pălise strechea, căt pe ce era să deie peste dânsul să-l zdrobească. Atunci popa, de spaimă, începe a striga deznădăjduit: ho!, ho!, haram, mânca-te-ar lupchii să te mănânce! Vaca dă în lături şi atunci numai iaca şi pula iese din curul popei!… Şi când se vede popa scăpat, o şi croieşte la fugă prin pădure ca un nebun, lăsând şi cal şi cutie şi pulă şi bârneţ şi preuteasa şi cucoană şi tot, şi se ca mai duce în toată lumea. Şi dus a rămas şi până în ziulica de astăzi.