Monthly Archives: May 2011

Muntele ascuns – 2

– Ajutor…

Adinei i se păruse sau chiar strigase cineva după ajutor?
Auzi zgomot de pași în urma ei. Se întoarse speriată și văzu un individ alergând și oprindu-se lângă ea.
– A strigat cineva după ajutor? întrebă el.
– Da, după tufele astea e o cărare neumblată care se continuă adânc în munte, nu știu unde ajunge, spuse ea speriată.
– Să mergem să vedem care-i treaba… Apropos eu sunt Victor.
– Adina, spuse fata.
– Hai să vedem, poate e cineva în mare pericol.

O luară prin rugile acelea, pe cărarea ascunsă, și merseră cam 200 de metri, printre niște stânci ascuțite.
După o nișă, în spatele lor se auzi o voce înceată:

– Stați pe loc…

Adina și Victor se întoarseră speriați către posesorul vocii. Era cazat chiar la cabana lor, venise cu un grup de prieteni.
Adinei îi plăcuse de el la prima vedere, dar el n-o văzuse dimineața la cazare.

– Ați auzit și voi țipătul de ajutor?, întrebă străinul.
– Da, tu ai strigat?
– Nu, vorbiți mai încet, se întâmplă ceva foarte ciudat în munții ăștia…

Evident, cuvintele lui nu avură efectul liniștitor pe care-l voia, Victor și Adina fiind mai îngrijorați.

– Ce se întâmplă aici? întrebă Victor după o pauză de câteva clipe.

– Ați auzit și voi poveștile cu cei dispăruți aici în munți?

– Da, de ce? întrebă Victor aflat în defensivă, ducând mâna la spate unde avea briceagul. Orice armă era mai bună decât nimic, la o adică, nu?

– Ei, oamenii nu dispar așa pur și simplu, spuse Străinul, ei sunt răpiți. Și nu, nu de mine, stai liniștit, cu briceagul ăla nu poți face față mafioților ăstora…

– Bine, spuneți-mi și mie ce naiba se întâmplă aici, întrebă Adina.

– Bun, s-o luăm de la început spuse Străinul. Numele meu este Alex, și acum doi ani, un coleg de-al meu a fost răpit îi munții ăștia…

– Mda, încântat, spuse Victor cu jumate de gură. Cine i-a răpit și de ce? Și de ce nu a anunțat nimeni Poliția?

– Eram ca și acum veniți la cabană vreo 15-16 colegi, trimiși de compania unde lucrăm, la un team-building.

– …

Muntele ascuns

Toți cei care făcuseră acel traseu ajunseseră cu bine de la un capăt la altul.
Oare?
În ultimii 5 ani dispăruseră în medie cam 4 tineri anual pe acel traseu.
Cauzele?
“Au alunecat și au căzut în râpa aceea. Este imposibil să ajungem acolo…”
Deh, asta era varianta oficială a Poliției Române.

Trecuse un an de când muntele “uitase” șă-și ia birul sub forma tinerilor aventurieri.

În ziua în care începe istorisirea noastră soarele era zâmbăreț pe cer, păsărelele ciripeau vesele, se vedea că acea zi va fi una tocmai bună pentru o drumeție de vară pe munte.

Adina înainta voioasă pe cărarea deja bine-cunoscută. Ultimul kilometru și jumătate în făcuse într-un ritm mai alert, astfel încât simți nevoia să se oprească puțin să-și tragă sufletul.
Cât s-a oprit, cât s-a așezat pe o buturugă, cât a băut din sticla de apă, timpul a trecut pe nesimțite pe lângă ea.
A observat că rămăsese singură prin pădurea deasă, dar nu-și făcea griji. Parcursese traseul de zeci de ori, în ani diferiți, pe diferite condiții metereologice, încât se simțea stăpână pe sine.

O luă pe cărare către baza muntelui, făcându-și calculul că va ajunge după amiaza, la timp pentru jocul de Scrabble pe care-l aduseseră colegii ei de serviciu.
Aceștia nu veniseră cu ea, deoarece ori le era greu, ori se temeau, ori nu voiseră pur și simplu. Oricum Adina se bucurase în sinea ei că va merge singură pe traseu, deoarece voia să-și limpezească nițel gândurile.

La un moment dat într-un desiș căruia nu-i dăduse niciodată vreo importanță deosebită, văzu o bucată mică de textilă, roșie. Îi sărise în ochi din cauza contrastului cu verdele liniștitor al frunzelor.
Se apropie mai mult și văzu că prin acel desiș se putea trece cu mare băgare de seamă.
Ceea ce ea și făcu. Zgâriindu-se puțin, ieși din desiș într-o parte a pădurii care nu era trecută în hartă ca fiind pentru trasee montane.
Nu era ea trecută, dar era o cărare destul de lată să poată trece doi oameni unul lângă altul pe ea.
Ceva nu era în regulă.

– Ce naiba caută aici cărarea asta veche, bine ascunsă de desișul din față? își spuse mirată.

Mai înaintă câțiva pași și dintr-un reflex se gândi să vadă dacă are semnal la telefon.
Evident nu avea.

– Hmm, își spuse, adineaori aveam cinci linii la semnal, înainte să dau de partea asta a pădurii…

Porni înapoi prin desișul de rugi care o înțepau mai rău ca viespiile, dar trebuia să iasă de acolo. Nu putea decât prin rugi, prin stânga era un ogaș adânc de 4 metri, imposibil de urcat, iar în dreapta era piatra de munte.

Ieși la cărarea traseului și se așeză să-și verifice zgârieturile de pe genunchi și palme. Dar parcă auzi o voce de om venind dinspre partea misterioasă a pădurii.

– …