Monthly Archives: November 2013

Ce vreau să inventez…

De mic îmi desfăceam jucăriile, în special mașinuțele, doar ca să văd ce au înăuntru și cum funcționează. Cred că-s mulți copii care fac așa. Însă nu mulți mai știu să le pună la loc. Eu luam șurubelnițele din trusa de scule (întotdeauna una cu cap cruce și una plată), apoi mă apucam să desfac o mașinuță.
Puneam cu grijă șuruburile pe covor în funcție de cum erau ele prinse de carcasă. Apoi puneam lângă ele carcasa mașinuței.
Făceam pauză și mă minunam de lumea nouă ce mi se deschidea în față. Vedeam măruntaiele mașinuței. Fire, motoare, roți zimțate.
Nu știam eu ce-i cu vaselina aia de acolo și mă apucam să o curăț. Consumam metri întregi de hârtie igienică, însă piesele dinăuntru străluceau, căci le spălam cu apă caldă și săpun.
Nu mică mi-a fost mirarea când am montat mașinuța înapoi și abia mergea.
Abia peste un timp m-am prins că vaselina aia e pusă expre ca roțile alea zimțate, care transmiteau puterea de la motor la roți.
Asta după ce m-a prins taică-meu cu o altă mașinuță pe bucăți. Și contrar scandalului la care mă așteptam, mi-a explicat ce și cum.
Acum, mare fiind, vreau să inventez ceva. Un roboțel. De fapt o mașină-robot. Ceva cum sunt cele construite pentru concursul Robotica.

Știu că într-un sezon a câștigat o mașină făcută cu piese dintr-una de jucărie. Motor mai puternic, roți mai solide, și șasiu de oțel. În rest, partea de telecomunicație, era cea de la mașinuța de jucărie.
Iar un student făcuse o mașină dintr-o carcasă veche de 386. Cine știe cunoaște, și acum mai am una pe acasă…

curly-cruise_maze_mode-1Inițial aș vrea să fac asta pentru proiectul de licență, pe care sper s-o dau până să fac 40 de ani…
Apoi m-aș gândi la aplicațiile practice pe care ar putea-o avea. O mașinuță solidă dotată cu motor puternic, roți solide… sincer m-am gândit să-i pun un braț care poate mânui un pistol. Deh, văzând prea multe filme cu geniști, imaginația a început să-mi zburde.
Proiectul nu cred că m-ar costa mult. din câte calcule am făcut, cam 2000 RON ar fi de ajuns. Șasiul îl fac din carcasa veche de 386, roți solide am găsit, electrica o iau de la o mașinuță de jucărie. Iar ca sursă voi folosi o baterie de motocicletă, fiind ușoară și având destulă energie.
Evident, singur nu voi reuși să duc proiectul la capăt, însă la ce-s buni prietenii, dacă nu să te ajute, mai ales când am un electronist amator printre ei?

Îmi trebuie ursitoare!

– Îmi trebuie ursitoare!
Florin se uita la mine fără să înțeleagă ceva.
– Cum, ursitoare?
– Da, îmi trebuie, urgent!
– Pentru ce?
– Ca să termin revista!

Abia atunci se luminase. Trebuia să termin o revistă despre obiceiuri mai mult sau mai puțin normale la popoarele lumii.
De exemplu, într-un sat din India, copiii se aruncă de la 15 metri înălțime, de pe nuș ce templu budist. Jos sunt oameni să prindă copilul, însă actul în sine este îngrozitor. Legenda spune că niciun copil n-a fost rănit vreodată, iar cei ce trec prin acest ritual vor fi pururea fericiți, lipsiți de griji și de boli. Așa o fi…
Altă chestie aiurea despre copii era într-un oraș din Spania. Acolo niște bebeluși sunt întinși pe stradă, iar un om, îmbrăcat într-o variantă comică a satanei (adică c-o mască și un costum galben!) sare peste copii. În același timp, un individ bate în niște tobe o melodie macabră. Ferească sfântul! Se spune că acei copii vor fi ocoliți de rele toată viața. Cică nu s-a întâmplat vreodată ca săltărețul să aterizeze pe vreun copil!
Mă întreb dacă vreun gagiu d-ăsta o fi participat la Olimpiade, la săritura în lungime…

Cică în Danemarca, dacă pe 1 ianuarie găsești farfurii sparte la ușa ta, înseamnă că prietenii îți urează toate cele bune. Deci, cu cât mai multe vase sparte, cu atât mai mulți prieteni ai. Cât o câștiga un măturător la ei…

Și ajungem la România. Cu fel de fel de datini. Cele de nuntă, de deces și de naștere. Și-am ajuns la ursitoare. Și i-am cerut lui Florin poze cu ursitoare. Îmi spusese mai demult că avea el câteva, desenate de o colaboratoare. După vreo jumătate de oră de căutări pe hard, mi-a zis să caut pe net, ca să nu mai pierdem vremea.
ursitoare-ursitoare-botez
Am căutat petreceri copii și-am găsit ursitoarele de care aveam nevoie, la Oakiclub.ro. Arată ca niște prințese. Deci, contrar datinii, ursitoarele nu-s niște băbuțe sfrijite, ci niște domnișoare drăguțe foc.

Acum mă întrec de mi-or fi urat mie ursitoarele mele?

Ce alegi? Copilul sau cariera?

Din păcate, în vremurile de față, nu prea mai vezi familii care să se lase la voia întâmplării, sau în mâinile Domnului (exceptând cele ale minoritarilor…)
Acum ne gândim serios dacă vrem copii.
La ce vârstă să-l facem? Cu ce-l creștem? Chiar vrem copil? Dar cariera, când ne ocupăm de ea?
Cariera! Aia e important! De parcă toți am lucra la Google sau la IBM, avem toți slujbe foarte importante și fără noi s-ar alege praful de firma respectivă.
Asta mă enervează cel mai mult. Cum naiba să te gândești la o carieră pe care n-o s-o ai niciodată, când abia ai terminat 10 clase și alea cu chiu, cu vai?
Carieră nene! Cariera!

Am niște prieteni care se chinuie să facă un copil. Teste peste teste, analize, doctori, bani pierduți degeaba. Analizele-s perfecte însă nu iese niciun copil.
Și-și doresc foarte mult, însă ceva nu se leagă, nu se știe ce.
Pe ei nu i-am auzit niciodată vorbind despre o carieră. Muncesc, vin acasă. A doua zi dimineața se duc iar la muncă.

Alții s-au lăsat în voia întâmplării. Mi-a zis într-o zi la telefon:
– Băi, o să fiu tătic!
– Felicitări! Când?
– Peste vreo 7 luni!

Culmea, s-a lăsat la voia întâmplării. Nu s-a gândit la o carieră de urmat, ca apoi, la pensie, dacă mai poate, să facă un copil…
copil

Evident, a avut grijă să aibă un serviciu stabil, mai ales în vremurile astea. În alea 7 luni până să i se nască moștenitorul, și-a cumpărat toate cele, să-l întâmpine pe noul venit cum se cuvine. A zugrăvit camera copilului, i-a luat jucării, cărucioare, premergător, toate de la BeKid. Și ca să nu se lase chiar la voia întâmplării, a mai căutat pe net sfaturi despre creșterea copilului. Și le-a găsit!
Acum, de când sunt trei, parcă viața i se pare mai frumoasă. Parcă fiecare zi e binecuvântată, chit că ninge, plouă sau e vânt.
– Am un copil! Al meu! Sunt tătic, sunt fericit!

Mă și mir de atâta inconștiență pe capul lor… S-au apucat să facă un copil, acum? În loc de carieră? Ce oameni…

Despre Zwargolak

Chestia asta trebuia s-o spun de la bun început. Dar nu e târziu să vă spun despre Zwargolak.
Mă numesc Vasile Francisc. Și Alexandru.
Născut în 1980, luna august, ziua de 1. Unicul copil al părinților mei. Și-așa, dacă mai aveau unul ca mine, erau mâncați…

Până să fiu dat la școală în 1987, mai mult am copilărit la țară. În satul Erghevița, la 12-13 kilometri de Turnu Severin. Am avut o copilărie nu fericită, ci perfectă.
Aveam de toate. Nu duceam lipsă de nimic. Singura chestie pe care mi-o doream când eram mic și n-am avut-o, a fost un skateboard. Atât. În rest… orice gen de mașinuță voiam, o aveam. Orice minge, orice muțunache, aveam de toate.

În prima zi de școală am plâns. Păi cum să mă lase pe mine mama și mamaie cu o tanti necunoscută și o droaie de copii? Cum adică trebuie să stau acolo 4 ore??

Nu-i vorbă, stăteam la grădiniță fără probleme, dar acolo mă jucam cu mașinuțe, desenam etc.
La școală trebuia să fac ce zice doamna aia. Și nu făceam. Și eram imediat strigat de copii “spuse lu’ tovarășa, spuse lu’ tovarășa!“. Am terminat clasa 1 cu prima mențiune.

Nu străluceam la matematică, în schimb la română eram as. În clasa a doua am luat premiul 3. După aceea numai mențiuni. Am avut cam media de 9-9,4 per total.
Din clasa a 5-a m-am mutat de la școala 112 la școala 58. Unde am stat doar un an. Aveam o dirigintă foarte tânără și slab pregătită. Abia terminase facultatea. M-au mutat părinții la școala nr. 16. Dezastru general acolo. Învățam extrem de prost. Mâncam bătaie de la colegi aproape zilnic. A fost foarte nasol. Lipseam de la ore să mă uit la Cartoon Nertwork. De la Johnny Bravo și Wacky Races am învățat eu limba engleză. De bine de rău abia am trecut clasa a 7-a. Că s-a dus taică-meu cu daruri. Aveam numai 2 și 3 la chimie.

În liceu am intrat la Informatică în 1994. Nu am trecut nimic sub Informatică. Dacă nu intram, nu cădeam în altă clasă, picam definitiv. Dar meditațiile plătite scump de ai mei au dat roade. La limba română eram as în continuare, la matematică mă descurcam.

2

În liceu totul a fost bine. Cu suișuri, coborâșuri, ca la orice liceu. Aveam cam 6-7 notele. Mai puțin la fizică, unde mai mult de 5 n-am avut, niciodată. În general luam numai 2 și 3…
Fizica și chimia nu mi-au plăcut niciodată. Ba în clasa a 12-a venea rău din urmă și Biologia. Cu musculița de oțet, încrengături și cromozomi. La ce naiba îmi trebuia să știu eu asta?
La bac a fost foarte nasol. L-am luat cu media generală 6,54.
Când la informatică abia am luat 5, iar la matematică 5.16. Jumătate din clasă a picat atunci bacul, dar l-a luat în toamnă.

Am dat la facultate la Universitatea Hyperion. Anul de grație 1999.
Cea mai nasoală treabă de am putut s-o fac. 5 ani am aruncat câte 15.000.000 lei anual pe facultatea aia. Unde nu am învățat nimic. Când am terminat liceul știam 70-75% din programarea în FoxPro. Din facultate am ieși știind o singură chestie legată de calculatoare. Cum se fac arhivele. Și de ce fișierele text sunt cele ce fac cele mai mici arhive.
De angajat mă angajasem la diferite săli de net. Dar primul loc de muncă a fost la o firmă fantomă, împărțeam fluturașe. Dar cu speach, trebuia p-ăla să-l facem să vrea fluturașul nostru magnific. M-a făcut promoter. Adică stăteam 14 ore pe zi să am grijă de 2 echipe, să împartă cum trebuie fluturașii, nu să-i arunce. La sfârșitul lunii trebuia să iau bani. Din căt făcusem calculul, cam 3-3,5 milioane.
La ziua de salariu am primit 400 de mii, din care mi s-a scăzut 150 de mii. De fapt s-au păstrat drept garanție, că nu plec din firmă. Adică mai rău ca sclavii.
Nu spun cum ne vorbea patronul. Un nenorocit. I-a bătut pe niște tineri și nimeni nu putea să-i facă nimic. Se învârtea în cercuri d-astea înalte. Numai interlopi de stau acu bine merci pe yahturi în insulele Maldive, și vin o dată la 3 ani în țară să racoleze prostituate noi pentru cluburile din Spania și Cipru. Am plecat de acolo urgent. M-am dus la o sală de net.

Bani puțini, lucram ba 12 cu 12, ba 12 cu 24. Reușisem să slăbesc la 60 de kilograme. Care de la 70 era ceva… Mâncam doar un sanviș pe noapte, și ăla pe ascuns. Îmi era rușine.
Noaptea sala era plină de clienții fideli. D-ăia de făceau mânării cu carduri furate de la americani și intrau pe site-uri de videochat interzise românilor. Cu ocazia asta aflat și eu care e treaba cu studio videochat. Fetele apăreau în fața camerelor, where the magic happens și nimic mai mult. Ai noștri încercau să-și dea întâlnire cu fetele… Obsedați! Fetele nu se întâlneau NICIODATĂ cu niciun client. Asta ca să fie înțeles și acum!

La săli de net am învățat și eu ce-i ăla root, scanare de IP, flood, uptime etc. Stăteam tot timpul pe mirc. Și când mă supăra vreun copil, dădeam cu el de pământ, floodându-l.
M-am mutat așa prin vreo 3-4 săli de net, care mai de care mai nasoale.

Apoi m-am dus la Alianța Civică.
Unde scriam în calculator fișele foștilor deținuți politici. Muncă grămadă, plătită la foaie. Câte foi făceai, atâția bani primeai.
În 2005 m-am angajat la prima firmă adevărată, care mi-a făcut carte de muncă. Editura Elis. Aveam 7 milioane salariul. Ăia bani. Îmi puteam ajuta părinții.
Acolo fusesem angajat pe parte de tehnoredactare. Redactare, tehnoredactare, aranjare în pagină, corectură, și traducere când era nevoie.
Nu voia să învățăm programe noi, de frică să nu plecăm în altă parte pe salariu mai mare. Dar eu am început să învăț Photoshopul și Corelul. Ba si Quarkul îmi făcea cu ochiul.
Din 2006 toată treaba a început să se împută. Mama mea a plecat în lumea celor drepți, lăsându-ne pe mine și pe tata să avem grijă unul de altul. Numai că eu și tata ne certăm din 2 în două zile, din orice.
Foarte grea treabă… În acea perioadă nu am reușit să iau carnetul de șofer la prima școală. Povestea pe larg este aici.

În 2007 am plecat de la Editura Elis cu ceva cunoștințe noi. Am plecat la Editura Ana. Acolo făceam tot ce făceam la Elis. Dar mai multă grafică. Ceea ce mă bucura, că aveam idei care prindeau. Nu am stat decât 3 luni acolo…

Mi-am găsit la Libertatea să lucrez. Ăia oameni profesioniști cu adevărat. Nimic nu s-a comparat cu Ringierul.

Va urma…

Un arab din Romania scrie acasa

Alt mail de la Dudă Udă… despre un arab.

Zalutam cu rezbekt, Jefu!
Aderizat la Romania cu bomba la valiza ascuns, tregut fara broblem control la aerobort. Pastrat dolar american blestemat, bentru construit aigea bomba, dat jumadate la taxi, jumate furat tigan din buzunar. Indalnit frate Ahmed, batron magazin, ajudat la mine. Discutat cu el la cafenea plan bomba, consumat egler broaspat, intoxicat cu zalmonel, noi ajuns la sbital, doctor roman durut la fond, noi luat fok.

Jefu, gu bomba praf antrax nu putut facut la Romania, cineva furat antrax, deci ingercat plan bomba cu bum-bum…!

Mutat apartament frate Ahmed, adus mult frumos aminde de tara mia, fara apa la robinet, geamm sparte ca la Beirut , tigle kazut cap cind vind bate.

Urmarit PRO TV emiziune explozia camion azotat, facut frica la mine. Astia romani are tupeu nu gluma! Urgent trebuie recrutat, jefu! Bomba cu azotat mare efect aveam…

Inderesat pilotat avion bentru lovit gladire la roman. Vazut delevizor, aparat zbor MIG brabusit singur in ogor la taran, plus taran roman stricat singur gladire, adormit
beat, tigara abrinsa, murit soacra, facut chef mare la ei…

Draga Jefu, gineva furat la mine gas pastrat bentru bus la bomba, iar azeara, gind iesit cumbarat baclava, exblodat budelie la barter. Aicia la Romania , mult cretin! Zbierat, zguibat la sin, eu gacat be mine de frica !

Jefu, ma indorg acasa! Asta romani nu are nevoie terorism, asta face singur treaba.
Jefu, eu sperit rau, facut ocol la Paris la Disneyland, găsit agentie turism buna care sa ma blimbe. Acolo destresat!
disney

 

Pierdut copil

– Fată, auzi ce-am făcut azi!
– Când mă iei așa, sigur nimic bun…
– Nu mă, fi atentă! Am găsit un copil!
– Tu nu ești în stare să-ți găsești singură sutienul, de mi-l tot iei pe al meu, și-mi zici că ai găsit un copil?
– Da fată! Pe stradă!
– E clar, n-a pus nimeni afiș cu “Pierdut copil”…
– Adică?
– E copilul străzii. Zilnic vedem câțiva!
– Nu! Mergeam pe stradă și l-am găsit lângă un bloc. Plângea de ți se rupea sufletul. Are 5 ani și știe că-l cheamă George. Dar nu știe unde stă.

copilTreaba era serioasă, după câte se părea. Simona nu putea să fie stană de piatră. Poate Monica zicea adevărul, nu fabula ceva.
– Și unde e fată copilul?
– L-am dus la Poliție!
– Cum să-l duci mă la Poliție?
– Dar ce era să fac cu el? Să-l cresc eu? Nici n-aveam haine pentru el, nici ceva jucării…
– Pentru ce-ți trebuie jucării?
– Pentru rolul lor în viața și dezvoltarea copilului! Jucarii copii aveam de unde lua, ceva hăinuțe la fel, dar nu asta era problema. Puteam să-l ținem 3-4 zile până îi găseam părinții.
– Și cum voiai să-i găsim noi părinții?
– Puneam afișe peste tot!
– Auzi fată… Cum naiba să pui afișe peste tot? Ai bani să faci zeci de copii xerox?
– Nu… Dar acum e la Poliție.

Treaba era destul de grea. Fetele n-aveau încredere în Poliție de când fusese Simona atacată în holul blocului de un obsedat. O urmărise unul pe stradă și intrase după ea în bloc. Mare noroc a avut atunci ea cu bețivul ăla de stătea la parter. Auzise țipetele ei și ieșise c-o sticlă spartă în mână și cu ochii tulburi. Fugise obsedatul de-a rupt pământul atunci. Poliția fusese chemată, a luat declarații și cazul a fost clasat.
De aceea faza cu dusul copilului la Poliție nu i se părea deloc o idee bună. Dar era tardiv. Nu mai aveau ce să facă.

Totuși, Poliția a difuzat la televizune un material de câteva minute cu George. Se juca la secția de poliție cu polițistele și comandantul.
Cu litere de-o șchioapă pe ecran “Copil găsit”.
După 3 minue au primit telefon de la părinții care se dădeau de ceasul morții.
Erau din alt oraș, iar George se luase după vânzătorul ambulat de ziare, văzuse niște reviste colorate la el.
Și, nebăgat de seamă de nimeni coborâse din tren. Ai lui credeau că e pe hol, erau o droaie de copii acolo în excursie cu școala și-l lăsase cu ei să se joace…

De ce te temi, de aia nu scapi

Am mai spus de câteva ori că mi-e tare frică de clowni. Însă în viață am aflat că de ce te temi, de aia nu prea ai cum să scapi.
Așa că tot mai dau de câte un clown câteodată.

Culmea, când eram mic am fost la circ. Să fi avut vreo 5 ani? Știu că era vară. Clownii ăia mi-au plăcut, fără nicio problemă.
Apoi, iarna, am fost la niște rude să serbăm Crăciunul. Ne strânsesem o droaie de copii, ca-n filme. Și-a venit Moș Crăciun. Era așa tare machiat, încât m-a apucat plânsul de frică. Și nu știu cum am făcut legătura între machiajul ăla și clowni. De atunci de fiecare dată când văd clowni mă cam tem.
Am căutat și-am înțeles că asta e o fobie.

Coulrofobia este numele ei.

Afecțiunea e descoperită mai ales la copii. Pentru copil clownul este un individ impunător și neobișnuit, astfel ca experiența întâlnirii, cuplata cu mulțimea gălăgioasă și mediul aglomerat al petrecerilor și circurilor, poate copleși copilul.

Întâlnirea cu un clown poate deveni o experiență înfricoșătoare. Această frică de clowni din copilărie poate fi împrospătată la maturitate, de imaginea media care prezintă clowni malefici, în cărți, sau filme horror.

Dap, cam așa e. Dacă văd că e film cu clowni, mă tem. Indiferent că e comedie sau nu filmul. Deși, cam de groază sunt toate filmele cu clowni. Și asta nu pentru că mă tem eu, ci pentru că așa sunt create filmele. Deoarece e o fobie destul de întâlnită. Deci, umblând cu dedesubturi, producătorul bagă frica în spectatori…

Cică rețeta scăpării de această fobie e simplă. Îi dai omului să vadă clowni, de la mici la mari, de la urâți la frumoși, liniștind-o că e OK, că nu va păți nimic. Și iată și un caz grav de coulrofobie.

Nu-s ca femeia aia, sunt conștient de asta. Doar mă tem de clowni și prefer să nu-i văd. Nu o iau la fugă dacă dau de vreunul prin Cora (d-ăia de umflă baloane cu heliu pentru copii), însă prefer să păstrez o distanță mai mare de el. Sau să trec cât mai repede de el. Nu știi când îți înfige nebunul un cuțit în spate 🙂

Mă gândesc cu groază, evident, când voi avea copil. Că pe vârsta de 6-7 ani va trebui să-i dăm o petrecere, cum a văzut la colegii de grădiniță. Nu mă gândesc la preț, cine știe cum va fi atunci. Însă mă tem de animatori petreceri copii Bucuresti. că cei mai iubiți de copii sunt clownii. Sau printre cei mai iubiți. Sau poate copilul meu îmi va moșteni fobia și va vrea doar sirene topless?

Am căutat și ceva fobie legate de cumpărături de încălțăminte. Încă n-am găsit, dar sigur e. Că am impresia că sufăr de așa ceva. E vară și trebuie să-mi iau bașkeți, m-apuc de mișcare fizică, să scap de burți. Și-așa am o teamă… că până să-mi găsesc ce vreau îmi trece și cheful. Și mă opresc la șaormeria din colț…

Despre advertoriale

Azi am să vă povestesc despre experiența mea cu Advertoriale.eu.
În primul rând, o chestie care mi-a plăcut la ei este aceea că dau banii la timp. Niciodată n-au întârziat plata. Banii se livrează pe datele de 15 și 30 ale lunii.
Altă treabă extraordinară e aceea că nu-s taxat cu 16% din câștig. În altă părți se practică această tâmpenie fără margini.

În general sunt advertoriale simple, nu am văzut niciodată ceva foarte complicat, în care trebuia să laud mai știu eu ce firmă, apoi să-i pun vreo 5-6 linkuri în material. Un link pe cuvânt cheie și atât. Apoi, imaginație să ai!

Sunt acceptate doar blogurile care au peste un an vechime și au minim pagerank 1. Și evident, să nu fie bloguri create pentru a pune advertoriale pe bandă rulantă!

writing-writing-31275199-1500-1004În general sunt mulțumit de serviciile lor. Dar, este întotdeauna loc de mai bine. De exemplu, un blog cu pagerank 3 sau 4 nu prea se uită la articole plătite puțin. Așteptăm pe viitor și advertoriale de 10, 20 sau chiar 100 de euro.
Însă firmele nu-și dau seama de treaba asta. Ei dau 3-5 euro per advertorial, în speranța că vor scrie 10 bloguri cu 100 de unici acel articol. Adică 1000 de oameni văd linkul către ei. Din acei 1000 de oameni care văd un link, doar o treime intră pe el.
Din acei 33 de inși doar vreo 2 sunt interesați de serviciile oferite. Deci firma a dat 30-50 euro pentru ca 2 oameni să fie interesați. E foarte puțin.
Zic 1000 de unici. Însă blogurile cu 100 de unici au vreo 50 de unici din alte părți, restul alți bloggeri.

Mai bine s-ar da 30-50 euro pentru un blog de pagerank 3 sau 4, care are zilnic peste 1500 de unici. Și din propria mea experiență, mai mult de o treime dau click pe link. Bloggerii cu experiență, cu număr mare de unici știu cum să facă acel link atractiv pentru potențialii clienți.

Am văzut cazuri în care un client n-a fost mulțumit că-i pusesem linkul într-um material de 120 de cuvinte, plin de poze, cu text care n-avea nicio legătură cu linkul. Dacă vrei text care să-ți laude produsele, dă-i bani cum trebuie bloggerului. Clientul mi-a mulțumit când i-am arătat că acel material primea zilnic peste 300 de vizite, în 5 zile adunând cam 110 clickuri.
Până la urmă nu contează numărul de cuvinte și despre ce este textul. contează cum este de apreciat acel link. Știți cum face reclamă foarte bine plătită un A-lister?

Scrie doar “Recomand advertoriale.eu, sunt de treabă“. atât și nimic mai mult. Intră peste 3000 de inși pe linkul acela. Însă și prețul este pe măsură. Peste 200 de euro!

Donald

Voi îl mai țineți minte pe Donald Duck?
Personajul lui Walt Disney, rățoiul pe care l-am îndrăgit de mici.
Țin minte că într-o vreme făceam colecție de reviste Mickey Mouse. Și acum mai am pe acasă vreo 2-3 reviste printr-un sertar.

donaldL-am visat azi-noapte pe Donald. Ce credeți că făcea? La fel ca și mine, își căuta de muncă.
Și se apucase Donald să caute prin ziare. Și nu găsea decât două tipuri de joburi. Ștanțatori de chei și doici.
– Doică nu pot să fiu, și nu știu ce e aia ștanțator de chei!

Păi e simplu. Cheile trec prin niște masini de stantat, care le taie după formă, apoi cad într-un recipient.
Și alea sunt cheile brute. Nu era greu, mă Donald. Trebuia doar să stai cu ochii pe aparatură, să nu se deregleze ceva p-acolo.

Nu mai țin minte ce slujbă și-a găsit Donald, parcă tipăritor off-set. Dar nu i-a plăcut acolo, era muncă cât cuprinde. Dar uite că asta mi-a dat mie ideea să caut o tipografie meseriașă pentru niște brosuri de vreau să le fac! Dacă tot am experiență în domeniu, de ce să stau eu locului? Nu pot scoate singurel niște cărți pentru copii? Trebuie să văd ce trebuie să fac să pot scoate niște cărți chiar cu Donald sau Goofy. Da, Goofy a fost personajul meu preferat, cu toate că, nici până acum, nu știu ce animal era. Câine parcă nu era, Pluto fiind câinele lui. Atunci ce naiba era Goofy? Mă întreb cât m-or costa drepturile de autor pentru câteva personaje Disney… Cred că way out of my league…

Până la urmă am impresia că Donald ajunsese să joace rolul unei maimuțe. Era în costum de maimuță și era bătut cu frișcă.
Sau, asta era din alt episod. Nu mai țin bine minte.
Chit e că bietul rățoi n-avea deloc noroc.
Vorba vine noroc, putea să nu aibe noroc deloc, însă el avea parte doar de ghinion crunt.

Bine că mai erau cei trei nepoței să-l mai ajute. Sau, după caz, să-i bage bețe în roate.
Că așa e cu nepoții. Ai grijă de ei până vezi că ți-au vândut televizorul să-și cumpere iarbă…