Zwargolak's Lair

“Mă mândresc că sunt român deoarece trăiesc într-o ţară frumoasă, cu un relief bogat şi

diversificat -câmpii, dealuri, podişuri, munţi, cu o floră şi faună bogată “

         

           Dragi prieteni, de mici fiind am fost invatati cu putinul, ca sa avem in viitor mai mult sau un viitor mai bun (“hai sa facem economie la bani, hai sa dam mai putin pe branza ca sa ne ajunga si de cascaval” etc.) dar viitorul a cam venit si ce avem ? Cam la fel ca la inceput, nimic. Si stam, ne gandim, dezbatem problema si ne intrebam: “unde am gresit ?”  

           Unii ar raspunde:  “conducerea tarii” altii ar spune: “parintii, ca nu au muncit mai mult ca sa am eu o situatie mai buna” sau alte si alte motive ce parca extirpa speranta omului faruita de stramosii nostrii prin luptele purtate si jertfele facute pentru noi.

          Degradarea omului a inceput o data cu evolutia eticii lui fata de viata si societatate incercand sa dezvolte nu numai princiipiile expuse de catre oamenii din trecutul lui ci si gandirea lui fata de cei din jurul lui. Acest egosim a acaparat repede neuronii lui facandu-l sa se izoleze, revenind la originile lui din epoca primitiva. “Omoara sau vei fi omorat” a devenit unul dintre dictoanele lui cele mai uzate  facandu-l sa radieze de salbaticie.

          Un motiv al degradarii omului este datorat obtinerii liberatii, a multor si multor drepturi. Daca merg pe strada si ma uit urat la cineva, am doua variante: sunt agresat verbal/fizic sau sunt dat in judecata pentru ca am jignit prin mimica fetei mele (unii ar spune si rasism   ). Unii se cred atat de destepti incat nu mai au nevoie de dascali si oameni invatati ci doar de nororc. Dar daca acea cutie craniana nu se umple cu nimic, cum vrem sa izbavim? Cum vrem ca ai nostrii copii sa evolueze, daca noi involuam ?  

          Citatul expus mai sus imi evoca o falsa fericire si un val imens de dezamagirea pentru ca noi am cam ramas doar cu “câmpii, dealuri, podişuri, munţi, cu o floră şi faună bogată”; restul, s-au cam pierdut in timp, am distrus tot ce am cladit in sute de ani.

          In minte imi mai vine o alta “vorba de duh” a noastra: “orice inceput isi gaseste la un moment dat si sfarsitul”, parca introducandu-ne intr-un hau imens in care poate ne astepta un nou inceput sau bezna totala. Speranta exista, potential exista , muntii si podisurile exista, dar oare vom mai crea ce natura ne-a inzestrat sa facem?  

         Eu spun ca baza exista numai ca noi trebuie sa renuntam la distrugere, alungare, indiferenta, minciuna; dar iar cad in deznadejde si pesimismul ma invaluie cum apa hraneste uscatul. Mai avem mult…