09/02/2025
a1c667f5-b6cd-4d24-9812-355f281e44b7

Era una dintre acele dimineți în care nimic nu mergea bine. Ceasul lui Alex nu sunase, ploaia turna cu găleata, iar geaca lui nu rezista deloc. Ud până la piele, s-a grăbit spre stația de autobuz. Autobuzul 101 ajunsese deja, ușile scârțâiau a nerăbdare, iar șoferul părea să îl privească fix, deși fața îi era ascunsă într-o umbră nefirească.

Alex s-a aruncat înăuntru fără să se uite prea mult. A găsit un loc liber în spate și s-a așezat. Sunetul constant al motorului și oboseala l-au făcut să-și lase capul pe spate și să închidă ochii.

Când s-a trezit, prima senzație a fost de greutate. Aerul era irespirabil, cald și umed, cu un miros de rugină și carne stricată. Geamurile erau aburite și pline de urme de mână, dar afară nu se vedea nimic, doar o ceață densă, roșiatică.

Alex și-a frecat ochii, dar când s-a uitat în jur, a înghețat. Pasagerii care se urcaseră la alte stații erau acum complet nemișcați. Fețele lor erau desfigurate, cu ochii larg deschiși și guri care păreau că urlaseră înainte de a se opri pentru totdeauna. Întreaga scenă părea un tablou grotesc.

Șoferul a întors capul brusc, iar pentru o fracțiune de secundă Alex a văzut că nu avea ochi, doar orbite goale care curgeau cu un lichid negru și vâscos.

— Așază-te. Mai avem drum lung, i-a spus șoferul cu o voce groasă, distorsionată.

Alex s-a ridicat speriat și a fugit spre ușa din față. A apăsat pe buton, dar ușile nici măcar nu s-au clintit. În schimb, autobuzul s-a zguduit violent, ca și cum ar fi trecut peste ceva viu. Când Alex s-a uitat în spate, a văzut umbre mari care păreau să se cațere pe geamuri, lăsând urme lungi de gheare.

Un zgomot ascuțit l-a făcut să tresară. Când s-a întors spre șofer, acesta nu mai era la volan. Autobuzul mergea singur, iar șoferul stătea acum pe un scaun din apropierea lui Alex. Fața sa nu era o față umană. Era un amestec de carne arsă, oase expuse și un rânjet imposibil de larg, plin de dinți ascuțiți ca de animal.

— Ai greșit autobuzul, Alex, i-a spus șoferul, cu același zâmbet înfiorător.

— Ce vrei de la mine? a țipat Alex, încercând să se retragă.

Șoferul a ridicat o mână, iar autobuzul s-a oprit brusc. Ușile s-au deschis, dezvăluind un tunel întunecat, cu pereți care se mișcau organic, pulsând ca niște vene uriașe. Alex a încercat să se opună, dar pasagerii nemișcați din autobuz s-au ridicat toți deodată, apucându-l cu mâini reci, rigide.

— Ieși, au murmurat toți într-un glas spart.

Alex a fost împins afară, iar când s-a întors, autobuzul dispăruse. Era singur în tunel, iar din întuneric se auzeau sunete – tropăituri, șoapte, râsete sinistre. A început să alerge, dar tunelul părea fără sfârșit. Din pereți ieșeau brațe lungi și subțiri care încercau să-l prindă, iar șoaptele din jurul lui deveneau tot mai clare:

— Alex… te-am găsit.

Într-un final, Alex a văzut o lumină slabă în depărtare. A alergat spre ea cu ultimele puteri. Când a ieșit, s-a trezit pe o platformă pustie. acolo era un tren care parcă îl aștepta pe el. Ușile s-au deschis singure, iar din interior s-a auzit vocea conductorului:

— Drumul abia începe.

Alex a vrut să fugă, dar atunci un braț s-a întins din tren și l-a tras înăuntru. Ușile s-au închis, iar ultimul lucru pe care l-a văzut a fost reflexia lui în geam.

Nu mai avea față.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.