Ce pot face două mâini dibace…

Sub vechea zicală “ce pot face două mâini dibace”, prezint în continuare ce am putut să fac eu.
O treabă de altfel simplă, de câteva minute, care se putea să se facă fără nervi.

Însă, ca un român sadea, până nu mi-am băgat jucăria de vreo 10 ori în încuietoarea aia, nu s-a putut, evident.

S-a vopsit parterul blocului, s-a pus faianţă, zici că-i la discotecă. Cozy. Moody, sexy etc.
În contrast cu ce-am în bucătărie.

Mă rog, toate bune şi frumoase.
S-au pus şi noi cutii poştale (Alea vechi erau numai vreo două pe care nu reuşisem să le desfac).
De ce să fac asta? Ca să se mire proştii, adică vecinii de la 8. Sunt curios din fire, şi dacă venea prin scrisori ‘fo bancnotă de 500 de euro, să nu profit?
Să stau cu bănetu’ la nas şi să zic pas? Nu coane, verific. Repetiţia e mama învăţăturii. De aia am avut numa note mici la şcoala. Bine că n-am repetat vreun an.

Eh, şi punându-se cutii poştale noi, de lemn (arată nașpa, dar deh, e modern să să fii culeanu), văd că din toate cutiile, numa’ a mea nu se închidea bine, şi putea fi deschisă de oricine. Culmea mă, să m-ajungă tocmai pe mine asemenea năpastă?

Azi îmi făcui timp să repar drăcia. Cu dibăcie şi mulți nervi.
Da’ nu se deşchide nici de tragi cu tancul de ea (pe care-l văd cu tancul în bloc îl castrez).

Iete poză ataşată cu toate detaliile morbide.

Să nu visezi la noapte pomi că-ţi pică un arbore pe Trabant.