Era trecut de miezul nopții când Adrian, epuizat după o zi lungă de muncă, a decis să iasă din apartament pentru a lua o gură de aer proaspăt. Locuia la etajul patru al unui bloc vechi dintr-un cartier liniștit, iar în serile liniștite, curtea interioară oferea o oarecare consolare față de agitația din oraș.
Blocul avea o ușă din spate, una veche și ruginită, pe care puțini locatari o foloseau. Adrian nu fusese niciodată în curtea interioară noaptea, dar într-un impuls de moment, a hotărât să iasă.
Când a împins-o, balamalele au scos un scârțâit prelung și terifiant. Afară, aerul era rece, iar curtea era luminată vag de câteva becuri chinuite de la parterul blocului. Frunzele uscate se rostogoleau pe jos, iar vântul făcea copacii din apropiere să șuiere slab, ca niște șoapte pierdute în noapte. Părea pustiu.
Adrian s-a îndreptat spre un colț al curții, privind în jur. Totul părea la fel ca în timpul zilei, doar că acum liniștea părea nefiresc de adâncă. Nicio mișcare, niciun sunet uman, doar zgomotul înfiorător al naturii pe cale să adoarmă.
După câteva minute, a simțit un fior rece pe șira spinării și s-a întors brusc spre ușă, decis să se întoarcă în apartamentul său. S-a apropiat de ușa din spate, dar când a întins mâna spre clanță, a simțit cum stomacul i se strânge într-un nod de frică. Clanța era blocată. A tras mai tare, dar nimic. Ușa părea încremenită, ca și cum ar fi fost zăvorâtă din interior.
— Ce naiba… a șoptit Adrian, încercând din nou. A lovit ușa, dar tot nu s-a mișcat. A căutat în buzunar după telefon, dar în grabă, îl uitase în apartament. A vrut să strige la cineva din bloc, dar gândurile îi erau încețoșate. Începea să se panicheze.
S-a întors cu spatele la ușă, privindu-se în jur. Curtea părea mult mai mare acum, iar colțurile ei erau înghițite de întuneric. Becurile palide parcă abia mai ardeau, iar vântul începu să sufle mai puternic, aducând cu el un sunet care părea un șuierat îndepărtat, aproape ca o voce ce spunea ceva greu de înțeles.
Adrian a strâns din ochi, sperând că mintea îi joacă feste, dar apoi a văzut ceva. Într-un colț întunecat al curții, ceva părea să se miște. Era o siluetă. La început, abia perceptibilă, dar pe măsură ce Adrian se concentra, începu să distingă mai clar conturul acelei prezențe. Era înaltă, subțire, cu membre lungi, aproape deformate, și părea că îl privește direct.
Sângele i s-a oprit în vene.
A făcut un pas înapoi, simțind cum inima începe să-i bată frenetic în piept. Silueta nu se mișca, dar ceva din ea emana o amenințare rece, ca un gând întunecat pe care nu îl putea controla. Adrian a privit disperat în jur, căutând o ieșire. Întreaga curte părea să se închidă în jurul lui, iar umbrele se întindeau, înghițindu-i drumul.
— Hei! a strigat el, cu vocea tremurândă. Cine ești?
Niciun răspuns. Doar șuieratul vântului, iar figura se apropia încet. De fiecare dată când Adrian clipea, era cu un pas mai aproape. Acum putea să vadă mai bine: nu era umană. Ochii, dacă aceia erau ochii, erau goi, niște gropi negre care emanau o neliniște copleșitoare.
Adrian s-a întors spre ușă și a început să o lovească disperat, fără să mai țină cont de durerea care-i invada palmele. Dar ușa nu s-a mișcat. Părea că blocul însuși îl condamnase la această închisoare, cu acea creatură înspăimântătoare apropiindu-se tot mai mult.
În cele din urmă, nu a mai rezistat. A făcut singurul lucru care i-a venit în minte: a fugit spre colțul opus al curții, încercând să găsească o altă ieșire. Dar cu cât alerga mai repede, cu atât simțea prezența acelei figuri mai aproape, ca și cum curtea se întindea și se învârtea în jurul său, menținându-l într-un labirint fără scăpare.
O ultima privire peste umăr i-a înghețat inima: silueta era acum aproape de el, iar în ochii săi goi părea să reflecte disperarea și groaza pe care o simțea. Pașii i-au încetinit, iar într-o clipă de confuzie, s-a împiedicat și a căzut. Pământul rece și umed l-a învăluit, iar tot ce putea auzi acum era respirația grea, amestecată cu șuieratul acelui vânt bizar.
În întuneric, silueta se aplecă spre el, iar o voce scăzută, răgușită, părea să îi șoptească numele.
Adrian a închis ochii, știind că nu va mai putea deschide niciodată ușa blocului.
Dimineața următoare, curtea era goală. Vecinii au găsit ușa din spate întredeschisă, deși fusese blocată de ani de zile. Niciun semn de Adrian. Doar o ușoară adiere de vânt, și o senzație ciudată, ca și cum cineva sau ceva ar fi pândit din umbre.
