Despre Zwargolak – 2

Încep aici al doilea episod despre Zwargolak.
Ajunsesem data trecută la Ringier, unde am spus că au fost oameni profesioniști.
Într-adevăr. Cei mai buni oameni.
Buni și la suflet și la pregătire.

Nu era multă treabă la Libertatea de făcut. Primeam machetele de la clienți, și trebuia să le pun în pagina de ziar, apoi să dau paginile mai departe în redacție pentru a le pune articolele și pozele.
Eu mă ocupam doar de partea cu reclame.
Și, de mica publicitate. Parte care mi-a tocat nervii multă vreme.
Trebuia să fii foarte atent la mica publicitate. Erau multe anunțuri d-astea de la vrăjitoare, adevăratele și inegalabilele surori, verișoare și copile ale tatălui Omidu’ cel care a auzit vocea adevărată a mamei Omida. Ceva de genul ăsta.
Și toate alea, în număr de vreo 10-15 aveau nume foarte asemănătoare.
Ba vreo 3 erau Sylvana, vreo două Adevărata Roxana, fiica Mamei Omida, și încă vreo câteva Lucitoare, strălucitoare, și vreo două Miliții, să fie! Fără număr!
Și era jale dacă în loc de una greșeai și-i puneai poza alteia.
Dar ele-și intitulau pozele la fel.
Ba și anunțurile erau izbitor de asemănătoare. Numai telefoanele erau altele. Și evident, pozele. Dar denumirea pozelor era cam aceeași.
Mă rog, după vreo 2 luni știam ce și cum. Le prindeam după numărul de telefon. Aia cu 676 în coadă era aia cu cercei mari, aia cu 980 în coadă era bătrână cu-n glob de cristal pe masă și tot așa.

Machetele care-mi veneau, de obicei veneau cum trebuie. 300 dpi, la dimensiuni, format CMYK, trebuiau doar trase în căsuta de publicitate, centrate, scris PUBLICITATE deasupra și gata.
Evident am greșit și p-acolo de multe ori. Ba am scris publicitate prea sus, ba prea jos, ba n-am pus scrisul la stânga pe pagina din stânga și pe dreapta pe pagina din dreapta.
Asta cam în primele 2 luni așa. apoi nu mai făceam greșeli.
Greșeli mari.

Într-o vineri trebuia să termin ziarul pentru luni, și jumătate din cel de marți.
Evident că n-am mai apucat să fac mica publicitate pentru ăla de marți.
Așa că duminică seara când mă gândeam că ar trebui să ajung la muncă să fac ăla, primesc telefon.

Cu urle și țipete se cerea prezența mea în 5 minute la muncă. În Pipera.
Am ajuns după jumătate de oră și am predat mica publicitate cu jumătate de oră înainte să intre în tiparniță.

De obicei terminam vinerea la 10 seara toată treaba, numai că-n vinerea aia îmi fusese al naibii de rău, și mă durea capul de nu vedeam bine.
Pe mine când mă doare capul e nenorocire. Nu te mai înțelegi om cu animal…

Tot la machete, au fost cazuri în care seara la 6 fără 10 când ne pregăteam să plecăm, primeam telefon de la nuș ce client. Că vrea altă machetă.
Și că s-o facem noi, deoarece DTP-istul lor plecase la ora 17, după program. Nu știu cum naiba fac unii de vin fix la ora 8 sau 9 la muncă, iar după amiaza la 17 rup ușa fără probleme. Fără “pleci acum”, “mai stai 2 ore că e treabă multă” etc.
Așa că stai Francisc și fă în 10 minute macheta nouă, altfel nu mai intra în ziar. Evident că din cauza machetelor alea se întârzia ziarul până pe la 18:30. Asta cu încuviințarea sefilor, nu trăgeam eu de timp.

Ba-mi aduc aminte într-o zi, parcă de Paște să fi fost… Avea Flanco 4 pagini de reclame în ziar. 4 pagini la mijloc, era revistă (pliant) în revistă.

Și am așteptat 2 zile după macheta ălora.
Care ne-au anunțat în ziua când trebuia să apară că n-o au făcută, că DTP-istul lor e bolnav și n-au macheta, dar ei o vor în ziar, că doar e plătită.

Inutil să spun că am plecat la 9 seara. După ce-am făcut macheta aia de 4 pagini. Da, pliantul Flanco din ediția de Paște 2008 parcă, e făcut de mine integral.
Asta îmi pare rău, n-am apărut în caseta tehnică niciodată la ziar… Doar la edituri.
Chiar îmi pare foarte rău de chestia asta.

Dar ajunsesem în 2008 cum am spus, și în toamna târzie mi s-a spus să-mi caut de muncă.
Venise criza, apăruse Ring-ul și CANCAN-ul, iar vânzările scăzuseră drastic.
Mi s-a spus să-mi caut de muncă, deoarece “se-mpute treaba”.

La 2 săptămâni după ce am plecat s-a închis și ziarul Compact.
Dar într-un hal fără de hal.

Vinerea seara la ora 18 când lumea se pregătea să plece în weekend, li se spune franc:
– Ăsta a fost ultimul număr din compact, luni nu mai veniți la muncă, nu mai există ziarul Compact, toți veți primi 6 salarii compensatorii. Ne cerem scuze, căutați-vă în altă parte.

Adică 20-30 de inși au înghițit gălușca. O redacție întreagă.
Cam mare gălușcă, dacă e să mă întrebați pe mine…
Șiu un caz în care cineva s-a dus luni la un interviu, iar marți a fost prima ei zi de muncă la noul job, și cazuri în care nici după cele 6 luni de salarii compensatorii, unii nu și-au găsit de muncă…

Dar timpul petrecut acolo a fost frumos. De ziua mea am fost de am luat sucuri și fel de fel de prăjiturele.
Nu prea îmi zicea lumea la mulți ani, nu prea haleau… Asta până n-au venit 3 colege cu darurile pentru mine. Un hanorac și tricou de nuș ce firmă, o groază de bani, un deodorant nuș de care, cu after shave, un pachet d-ăla de bărbați, ciocolată grămadă, o sticlă de vin etc.
Apoi s-au pus pe ura și pe halit.
Deja nu mai aveam unde să pun cadourile. Am luat 3 pungi d-alea cu Libertatea de le-am cărat acasă.

Țin minte că de ziua Ringierului, făcuse 125 de ani, am fost toți în Club Bamboo.
Fiecare a primit un voucher de 70 de lei, pentru băutură.
Mâncarea era gratis.
Am băut ăia 70 de lei de parcă n-au fost. O bere d-aia mică la 0,33 Perroni era 10 lei.
Un coleg a mai cheltui 3 milioane sin buzunar pe băutură, doar cât să-i sticlească ochii.

Pe la 00:30 am plecat acasă. Prea mult zgomot, prea mult fum de țigară, începuse să “cânte” Simona Sensual…
Luni am aflat de la colegi că la ora 1 noaptea au băgat mâncarea pe bani. Bani mulți. Cică abia s-a mai atins lumea. Pe la 3 plecase majoritatea.
Aia e cu românul, dă-i haleală și băutură gratis. Nu contează cine cântă.
A, s-a luat potolul? Cere bani pe salam? Mai ai de-o bere? A, doar de taxi? Hai vere acasă. Lasă că nu e ultimul spectacol Paraziții în noaptea asta, nu te teme!

Dar vremurile bune au apus, a trebuit să plec.
Eu mi-am găsit după o lună și ceva la CECCAR. Corpul Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România.

După ce că mi se îmbârligă limba-n gură când încerc să le pronunț imensul nume absolut anapoda, acum mi s-au încleștat și degetele pe tastatură.

Dar despre CECCAR, în numărul viitor.

VA URMA…