Eustrație “cel bețiv” al Moldovei

Ceea ce istoria pomenește despre Eustratie Dabija Vodă este că a fost un domnitor iubit de popor, cinstit, un om cu un bun simț, deși îi plăcea mai mult decât trebuie omenește sângele Domnului. Marele istoric Nicolae Iorga l-a definit, fugar, în doar câteva cuvinte: „Eustratie Vodă Dabija, un bun bețiv bătrân”.

Domnitorului îi era bună prietenă licoarea bobului de strugure, iar omului simplu de la coarnele plugului, care nu refuza niciodată paharul cu vin ghiughiuliu, nu-i socoteau obiceiul ca pe un nărav. Din contră. Cei mai mulți dintre supușii lui Vodă se lăudau, adeseori, că pe tronul țării lor se află un om cu darul beției.

Cronicile spun că Eustratie Dabija era fiul lui Sava Cristea Dabija, „popă ot Cruce”, de bun neam de boieri moldoveni. Avea moșii întinse pe care creșteau podgorii cu viță de soi bine îngrijită și cu rod mănos. S-a însurat cu Dafina, fată a boierului Ionașcu Jora, coborâtor, zice-se, din neamul lui Petru Vodă Șchiopul. Se știe că era o femeie energică și ambițioasă, care i-a fost mereu aproape la bine și la rău. Capătă dregătoria de mare vornic. În desele și lungile sale ceasuri de reverie bahică, gândul îi zburda către tronul Moldovei.

Ocazia i se ivește în 1661 când Ștefăniță Vodă, fiul lui Vasile Lupu, trece în lumea drepților. S-au făcut cărțile, cum era obiceiul vremii, și un grup de boieri, camarazi de ulcică ai lui Eustratie Dabija, au luat calea Stambulului pentru a cere Porții domn pământean. Delegația moldavă a fost primită de Ahmed Pașa, să rezolve problema. Spusele sale au fost clare și au dat câștig de cauză: „Să fie domn pre voia țării!”.

Bucuroși că le reușise vrerea, boierii, adunați la sfat, aleseră și propuseră pe bețivul lor vornic care ajunse astfel Eustratie Vodă Dabija. Cum de aranjaseră atât de ușor lucrurile? Știind cum se fac cărțile pe malul Bosforului când era vorba de obținerea unei domnii, Vornicul Dabija își aranjase din timp stratagema. Ideea i-a venit, firește, tot în compania aburilor alcoolului.

Drept care, a luat legătura cu o suită de boieri țărigrădeni, de origine bizantină, din neamul Roseteștilor și Cantacuzinilor, trimițându-le plocon 200.000 de galbeni și 12 poloboace cu Cotnar vechi de 15 ani. Cea mai mare parte din peșcheș a ajuns în buzunarele și cămara vizirului, care, oricât de „ramolit” era, nu ar fi admis în nici un chip să-și dea avizul pe degeaba.

Ajuns pe tron, una dintre primele măsuri de schimbare ale lui Dabija Vodă a fost, evident, în domeniul preferat. Înțelegând că din negoțul licorii lui Bachus se puteau aduna bani buni în visteria țării, înființează pentru prima dată „vădrăria”, de la vadră, ca unitate de măsură, un fel de impozit pe circulația vinului. Ideea s-a dovedit dreaptă și utilă. Acest izvor de venituri din vânzarea vinului, putea fi, spre binele obștesc, ușor de taxat. În sensul că, prin vădrărit, vinul se scumpea pentru tot consumatorul obișnuit să treacă zilnic pe la crâșmă.

„Nici o supărare, spunea Vodă din proprie experiență. Când să faci un chef pe cinste, cu vin bun pe masă și femeie frumoasă alături, îți dai munca și pe un an”.

Ceea ce a mulțumit norodul a fost faptul că domnitorul, ca mare proprietar de podgorii, se autoimpozita, iar banii, nu puțini, luau calea visteriei statului. Ca reforma să fie completă, reînființează monetăria de la Suceava și bate monedă autohtonă. Vânzarea și cumpărarea pe bază de troc este înlocuită în mare parte cu bani peșin.

Se spune că țara îl iubea pe Eustratie Dabija nu numai pentru clondirul lui întotdeauna plin. Moldovenii erau mulțumiți și de modul conștiincios în care Vodă se achita de obligațiile domnești. Pe timpul lui devenise un obicei de neclintit ca divanul să se țină de două ori pe zi. „Să nu cumva să rămână pricini nejudecate!”, își motiva Vodă zelul.

Cazurile erau judecate unul după altul, cu răbdare, atenție și multă înțelepciune. Uneori avântul era atât de puternic încât se depășea cu mult norma. Așa se face că, în astfel de situații, nu mai rămâneau pricini de soluționat pentru divanul de seară. Eustratie Vodă Dabija nu renunța însă la obicei. Poruncea fustașilor (de la fuște = sulițe; soldați înarmați cu sulițe, care făceau parte din garda personală a domnitorului) să poruncească pe ulițele târgului, să-i strângă pe împricinați și să-i aducă „cum-necum”, la judecata divanului.

Se spune că pe timpul lui Dabija Vodă nu a rămas nici o pricină nejudecată la timp. Cu datoria împlinită, „se încingea cheful de la chindie până în zori”. Farmecul zaiafetului era dat de animatoare, pentru că spunea Vodă: „Tăria vinului nu lovește în cap mai abitir decât frumusețea unei fetișcane în inimă”.

Totuși, domnia lui Eustratie Dabija nu a însemnat doar ulcica plină. A participat chiar cu oșteni la două războaie turco-austriece de partea musulmanilor. Nu a putut să strângă prea mulți luptători. Puțin peste 3.000. Pentru că, spun cronicile vremii, „oamenii adunați pentru război și-au luat lefurile și le-au băut la cârciumi, iar la oaste n-au mai rămas”.

Așa a dus-o blândul și bunul domn al Moldovei într-o armonie perfectă între muncă și veselie. Până într-o zi, când i-a venit sfârșitul. Nu a murit însă, cum se întâmpla de obicei cu domnitorii, în vremea aceea, nici de satâr și nici de ștreang. A murit de moarte bună, ca orice creștin care se respectă. După un chef de pomină, de nu se mai cunoștea om cu om, „o arteră mai subțire i-a plesnit și Eustratie Dabija Voievod păși liniștit, fără să-și dea seama, în lumea celor drepți”.

Norodul l-a condus cu lacrimi în ochi pe ultimul drum, tocmai când se culegeau viile, așa o fi fost vrerea lui Dumnezeu, pe 11 septembrie 1666, până la biserica Bârnova -începută de Miron Vodă și terminată de el – unde a fost înmormântat de un sobor din 30 de preoți. La praznic, se zice, nu a fost tristețe prea mare. S-a mâncat mult și s-a băut la fel. Numai din oale de lut.

Ion Neculce, mare boier și cronicar, cu importante funcții în vremea domniei lui Cantemir, îl descrie astfel : „acest domnu avè obicei, cînd şidè la masă şi vidè niscaiva oameni săraci dvorind prin ogradă, învăţa de lua cîte doao, trii blide de bucate din masa lui şi le trimetè acelor oameni acolo în ogradă, de mînca acei oameni. […] Aşişdere el bè vin mai mult din oală roşie decît din păhar de cristal, dzicînd că-i mai dulce vinul din oală decît din păhar”.

El a reînfiinţat monetăria de la Suceava, emisiunile monetare începând în anul 1662 şi continuând, după unele surse, până prin 1680. În timpul domniei sale s-au bătut şilingi de aramă, numiţi popular „şalăi”, de la schilling, însă trebuie spus că şilingii lui Eustratie Dabija semănau izbitor de mult cu şilingii polonezi contemporani ai lui Ioan al II-lea Cazimir.

Eustratie Dabija a plecat dintre vii, „și neplinindu bine 4 ani a domniei lui, fiindu şi om bătrîn, au plătit şi el datoria cè de opştie, de-au muritu”, după cum zice cronicarul. A fost înmormîntat la mănăstirea Bîrnova.

Cronicarul Ion Neculce menționează că „l-a dus cu toată boerimea cu mare cinste, de l-au îngropat la mănăstirea lui, în Bărnova, care este de dînsul, isprăvită; iară din temelia ei a fost început-o Bărnovscki Vodă a o zidire, și n-a apucat să o isprăvească, că a perit la Poartă”.

Nicolae Iorga consemnează: „Istrati Dabija, un bun bătrân beţiv, muri în Scaun pentru că vârsta-i era prea înaintată ca să-l mai poată atinge nenorocirea maziliei”. Şi pentru că, mai zice cronicarul, la curte „când se încingea cheful de la chindie şi ţinea până în zori“, Mihai Eminescu l-a nemurit în „Umbra lui Istrate Dabija-Voievod”: