Gică

Gică… bun la toate.
Din părţi.
Gică e un neisprăvit.

Născut dintr-o familie medie de orăşeni, absolut banală.
Mă-sa profă de chimie, tac-su arbitru tuşier în divizia C.
Singurul său contact cu mingea de fotbal a fost în clasa a treia, când la o pasă a unui coleg, trimisă prea puternic pentru firea sa plăpândă şi bolnăvicioasă, l-a lovit în mufă şi i-a spart nasul cârn.
Contactul cu substanţele chimice a fost când a băut nişte peroxid de hidrogen, să se dea mare faţă de colegii săi.
Culmea, i-a reuşit chestia. Nimeni nu ştia că de fapt el băuse apă oxigenată.
Mă rog… Un tip absolut banal.
A terminat liceul cu media 6,13.

Contact sexual cu o fată a avut la 20 şi ceva de ani, în urma unui bairam de punkeri, însă nu se ştie sigur că au făcut sex acolo, ambii erau drogaţi şi beţi.
Să-i oferim totuşi o bilă albă.

Urât nu era deloc, doar că era foarte timid, şi ciudat.
De ce era ciudat? Păi, contrat altor flăcăi de vârsta sa, care colecţionau surprize, timbre, prezervative folosite, el colecţiona cuţite, măşti de gaze, cartuşe.
Nu era deloc, violent, chiar se plângeade frică dacă era să-l atace careva, Doamne fereşte.

În facultate a început să tragă de fiare, pusese ceva muşchi pe el, făcea curte unor colege drăguţe, îi mergea binişor.
S-a angajat la o firmă de calculatoare, era inginer de sistem.
Adică toată ziua scana IP-uri, spărgea root-uri, intra cu radminul pe săli de net, îşi bătea joc de cocalarii care se conversau pe mirc cu piţipoancele, dându-le mesaje obscene.
Aşa se distra.

Acasă avea grijă să ude florile la timp, să spele la masină, repara o usă, tot ce se face prin casă. Îşi ajuta părinţii.

Însă avea o mare nelămurire. Era oare fericit, sau nu? Viaţa lui era destul de monotonă, ce-i drept.

Se gândi, ce se gândi, şi le spuse alor săi că pleacă în America să-şi găsească norocul.
– Mother, father, i’m going To America!
– Ce zici mă acolo?
– Of… V-am zis că vă trebuie niște cursuri engleză, ca să vă puteți înțelege cu mine. Plec în America!
– Da… Pleci în America. Curs germana n-ai vrut să faci, unchi-tul Otto ar avea nevoie de un om acolo…
– Ce unchi Otto?
– Unchiul Gelu! Și-a schimbat numele acolo…

Plânsete, palme, pupături, iar plansete.
Bagaj făcut, pupat părinţii, aeroport, avion, somn adânc, Los Angeles.

În aeroport trebuia să-l aştepte văru-su Johnny. Adică Ion Mititelu, din Suceava. Plecat şi pripăşit pe lângă un wannabe rapper.
Ăluia îi mergea bine plugul, era bodyguardul rapperului, se plimba cu ăla peste tot, avea costum Armani, panarame, şampanie şi cocaină la discreţie.

A aşteptat Gică la aeroport juma de oră, o oră, 2 ore… Citise între timp 2 ziare, 5 pliculeţe de ceai, băuse 3 cafele Starbucks (o poşircă de cafea, mă-sa o făcea mai bună)… când în sfârşit apare Johnny.
Lanţ mare de aur la gât, costum gri petrol, armă la subraţ, pantofi lucioşi de-ţi luau ochii.

Veni la Gică şi-i zise:
– Welcome to L.A., cousin, nice to see you!