Am primit ieri un ditamai iepurele de casă. Tăiat, numa bun de pregătit și băgat la cuptor.
A trebuit să-l țin o zi la baiț, adică în apă cu oțet, cică să se frăgezească. Dacă-l făceam eu ca pe porc ieșea și mai bun…
M-am speriat de cât animalul era, mai mare decât motanul meu cel gras… dacă există așa ceva. L-am tranșat și l-am băgat la baiț. Azi l-am băgat la cuptor. Mai nasol e că am pus prea mult vin. Adică juma’ de litru. Poate am pus așa mult că băusem în prealabil jumătatea ailaltă. Nu știu…
De ieșit a ieșit bun. Nu foarte bun, e o țâră acru de la vin și de la oțetul ăla… Au mai rămas trei bucăți de pregătit mâine. Pe alea le spăl bine și nu le mai țin în oțet.
Și fac alt sos. Alea or să iasă numa bune de halit încât să arunc după pisici cu șapca, pălăria și căciula din dotare.
Poze cu haleaua nepregătită:
Marele animal!
Avionașul! Balenuța de uscat!
O ciozvârtă de iepure. Fără lăbuțe, fără coadă, fără cap…
Produsul final. Adică ce-am băgat la baiț. Adică-n apă cu oțet, foi de dafin și o litră de vin roșu. Să fie, cu veselie, pe datorie, fix la mine pe gingie!