S-a întâmplat cu aproximativ 10 ani în urmă. Am evitat mult timp să povestesc ce am trăit, de teamă să nu mă fac de râs.
Aveam o Dacia 1310, „zâmbetul lui Iliescu”, care mergea fără probleme. Într-o noapte, pe la ora 00:00, circulam între Palanca (Giurgiu) și Poenari. Era o porțiune de drum de vreo 200–300 de metri neasfaltată, beznă totală, fără niciun stâlp de iluminat. Eram în mașină cu iubita mea.
Chiar înainte să intru pe drumul neasfaltat, mașina s-a oprit brusc. În același moment, o umbră neagră s-a năpustit asupra mașinii. Ca să nu o sperii pe iubita mea și să nu mă fac de râs, m-am ținut tare și am spus, râzând forțat:
– Ce-o avea mașina asta?
Am coborât, cu teamă, având în minte doar gânduri legate de iele sau alte arătări. Am deschis capota Daciei, am verificat bornele, totul părea în regulă, doar că mașina nu mai avea pic de curent: nici lumini, nici casetofon, nimic. Am început să împing mașina, cu gândul să o pornesc din mers. În timp ce împingeam, simțeam cum umbra aceea parcă punea stăpânire pe mine. Aveam senzația că mă sufoc, nu mai puteam respira.
Am strigat la iubita mea să-mi dea repede apă, pentru că simțeam că nu mai pot. Mi-a dat apă, dar nu puteam să înghit; parcă aveam un nod în gât. Am încercat din nou să împing mașina, însă hainele mi se lipeau de corp, ca și cum ar fi fost un vid în jurul meu. Nu mai puteam să mă mișc.
Mi-am rupt hainele, am rămas mai mult dezbrăcat, și am continuat să împing, cu ultimele puteri, până am ajuns la primul stâlp de iluminat public. În momentul în care am intrat în zona luminată, s-au aprins brusc luminile mașinii și a pornit muzica la casetofon, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Am urcat în mașină tremurând de frică, dar nu am vrut să o panichez și pe prietena mea. Am mers mai departe, cu viteză, iar într-o curbă mi-a apărut brusc în față o bătrână cocoșată, sprijinită într-un baston. Era imposibil să nu dau peste ea. S-a uitat fix în ochii mei… și a dispărut.
Am ajuns acasă, iar toată lumea se uita speriată la mine, întrebând de ce sunt aproape dezbrăcat. Nu am spus nimic. M-am dus în camera mea, m-am acoperit cu o pătură și nu am scos niciun cuvânt despre ce se întâmplase, nici eu, nici prietena mea.
Sursa: Bîku Nicușor, Palanca, Giurgiu, culeasă în ianuarie 2025
