Pe Strada Observatorului din Cluj-Napoca stă Blocul C7, un bloc turn din 1978 cu douăsprezece etaje. Totul este normal aici – familii, studenți, pensionari. Cu o singură excepție: liftul din dreapta.
În fiecare noapte, la ora 03:17, liftul pornește singur. Urcă la etajul 12. Apoi coboară la parter. Apoi din nou la 12. Și din nou jos. Toată noaptea, până dimineața.
Nimeni nu apasă butoanele. Nimeni nu este înăuntru.
Povestea începe în 1994. Marian Popescu, un inginer de treizeci și opt de ani, locuia la etajul 12. În noaptea de 8 februarie, s-a întors acasă târziu de la serviciu, obosit după ore suplimentare. A intrat în lift la parter la 03:15.
Liftul a pornit. Dar în loc să urce, s-a blocat între etajele 6 și 7. Lumina s-a stins. Marian a încercat telefonul de urgență – nu funcționa. A strigat după ajutor. Blocul dormea profund.
A fost găsit dimineața, la ora 07:00, când vecinii au auzit strigătele slăbite. Dar era prea târziu. Marian murise – nu de asfixiere, ci de un atac de cord indus de panică. Claustrofob sever, nimeni nu știuse. Patru ore blocat în întuneric, singur, în spațiul îngust al liftului.
Din acea noapte, liftul a început să se comporte ciudat. Mecanici au verificat totul – cabluri, motoare, circuite electronice. Totul funcționa perfect. Dar în fiecare noapte, la 03:17 – ora exactă când inima lui Marian a cedat – liftul pornește singur.
O vecină, doamna Vasile de la etajul 5, a mărturisit că într-o noapte, neputând dormi, a auzit liftul și s-a uitat prin vizor. L-a văzut oprindu-se la etajul ei. Ușile s-au deschis. Cabina era goală. Dar aerul înăuntru era rece, foarte rece, și avea mirosul de transpirație și frică – exact cum miroase cineva cuprins de panică.
Ușile s-au închis. Liftul a continuat să urce.
În 2003, un student beat, Andrei, a intrat în lift la 03:20, fără să știe povestea. A apăsat etajul 8. Dar liftul nu s-a oprit. A urcat la 12, a coborât la parter, apoi din nou la 12. Butoanele nu răspundeau. Ușile nu se deschideau.
Andrei a început să strige, să lovească ușile. Nimeni nu auzea. Liftul continua să urce și să coboare, urce și coboare, în ciclul lui mecanic, neîmplinit.
La 06:00, când liftul în sfârșit s-a oprit singur la parter și ușile s-au deschis, Andrei a ieșit târându-se, tremurând. Era coerent, dar șocat profund. Tot ce repeta era: “Nu eram singur. Cineva era acolo cu mine. În colț. Respirând greu. Dar nu-l vedeam.“
De atunci, nimeni nu folosește liftul drept noaptea. Există o înțelegere tacită între locatari: între 03:00 și 07:00, lift-ul drept aparține lui Marian.
Pentru că Marian încă încearcă să ajungă acasă. Încă face acea călătorie de la parter la etajul 12, călătoria pe care nu a terminat-o în noaptea aceea din februarie 1994. Urcă și coboară, urcă și coboară, căutând etajul său, ușa care să se deschidă, casa unde să ajungă în sfârșit.
Dar etajul său nu mai există în lumea lui. Ușile nu se deschid către realitatea noastră. Și Marian este condamnat să repete călătoria la infinit, prins într-un lift care merge oriunde dar nu ajunge niciodată nicăieri. Un singur moment l-a zguduit pe toată lumea. În 2015, pe 8 februarie – exact 21 de ani de la tragedie – liftul nu a pornit la 03:17. A rămas oprit, tăcut, pentru prima dată în două decenii.
Oamenii au crezut că în sfârșit s-a terminat. Că Marian a găsit pacea. Dar a doua zi, la 03:17, liftul a pornit din nou. Urcă, coboară, urcă, coboară. Călătoria continuă.
Dacă vizitezi vreodată Blocul C7 din Cluj-Napoca și te trezești noaptea auzind liftul pornind și oprindu-se repetat, nu te îngrijora. Este doar Marian, încercând să ajungă acasă. Nu lua liftul drept între 03:00 și 07:00. Nu pentru că e periculos – mecanicii spun că e perfect sigur. Ci pentru că, dacă intri, s-ar putea să nu fii singur în cabina aceea.
Și călătoria ta ar putea dura mult mai mult decât te-ai aștepta.
