…
– Păi am venit în vizită la Mihăiţă, un enoriaş de la biserică, zise Andrei, ştergându-şi lacrimile.
– Ai venit la Mihăiţă? Toată lumea îl ştie pe Mihăiţă. Mihăiţă Simeon, ăsta e numele lui. E un om bun, din păcate acum nu se simte foarte bine, are piciorul stâng rupt în două locuri. Hai cu mine, acuş te duc la el, zise doctorul ridicându-se.
Au mers împreună prin cotloanele nesfârşite ale spitalului, pe lângă alţi portari la fel de neînduplecaţi cu Andrei, chiar dacă era cu doctorul lângă el:
– Unde mergi băiete? Nu ai ce căuta aici! zise un portar burtos şi neras.
– E cu mine, e vreo problemă? replică tăios doctorul.
– Nu, mă scuzaţi, bombăni acesta în barbă, dându-se umil la o parte.
Ajunseră în salonul nr. 7. Mihăiţă le spunea celorlalţi 5 bolnavi din salon despre viaţă, ce minunată e, şi ce mulţumire imensă are când se duce la biserică, aproape de Dumnezeu.
Aproape i-au dat lacrimile când l-a văzut pe Andrei.
– Ce e cu tine aici? Cine te-a trimis?
– Nimeni nene, am venit eu, să vă ce mai faceţi, am auzit de necazul abătut asupra dvs.
– Ăsta n u e necaz, e una din încercările lui Dumnezeu, copile.
– Nu înţeleg nene, şopti încurcat Andrei.
– Nu-i nimic fiule, totul va fi bine. În 2 săptămâni voi veni înapoi la slujbă.
Trecură cele 2 săptămâni pe nesimţite, o dată la două zile Andrei în vizita pe Mihăiţă, şi vorbeau câte în lună şi-n stele.
La biserică, Mihăiţă veni cu cârjele, trăgând după el piciorul rupt, greu acum din cauza ghipsului imens.
Toată lumea s-a bucurat când l-a văzut. Tuturor le spunea că Dumnezeu e mare şi că a fost un semn. Nu mulţi înţelegeau.
A povestit că în urmă cu 10 ani, stătea într-un sat uitat de lume. Era un om oarecum înstărit, avea 4 perechi de boi de toată frumuseţea, o turmă de 30 de oi, găini, purcei, tot ce se poate avea în gospădărie.
Mai avea o nevastă frumoasă şi harnică, doi copii de vârsta însurătoarei, şi dintre părinţi doar mama lui mai era în viaţă. O loase la casa lui, să poată să aibe grijă de ea.
Toate erau bune şi frumoase. Până într-o zi, când era cu oile sus pe munte. El şi cu câinele său credincios, un ciobănesc imens, Ursu.
Atunci s-a întâmplat nenorocirea. S-a pus să plouă, la început uşor, apoi din ce în ce mai multă apă se strângea în valea unde era satul.
3 zile a plouat într-una. Nu a putut deloc pleca de pe munte. Cum s-a oprit puţin ploaia a fugit către sat.
Dezastru. Jumătate din case erau la pământ, totul în jur era ca după Potop…
A rămas înmărmurit când a văzut oroarea: casa lui era la pământ.
Niciunul din ai lui nu supravieţuiseră. Fugiseră în ogradă să dea drumul la boi să nu îi inece apa legaţi, şi i-a prins viitura.
A căzut în genunchi, nimeni nu l-a putut mişca de acolo ziua întreagă.
Pierduse tot, casă, familie, vite. Rămăsese cu hainele ude de pe el, oile de pe munte şi câinele.
Toţi îşi spuneau: “Săracu’ Mihăiţă, o să-şi pună ştreangul de gât”
Dar, după înmormântarea alor săi, la o săptămână a vândut oile, şi-a luat o valijoară şi-a plecat pe drumul prăfuit.
Nu s-a văzut cu nimeni pe drum. A ajuns la Bucureşti după un an. Nimeni nu ştie unde fusese acel an.
Era cu Ursu, cîinele său credincios.
A închiriat o garsonieră, şi-şi găsise de lucru la o făbricuţă.
Se întreţinea cu banii din salariu. Nu mânca mult, nu-şi cumpăra nimic. Si el şi Ursu erau mulţumiţi.
Restul de bani îi dona unor asociaţii de caritate, plus donaţii către biserică.
În 2 ore Mihăiţă spusese întreaga lui povestire unor enoriaşi care nu rămăseseră aşa nemişcaţi nici la cele mai reuşite slujbe ale preotului.
Au început să plângă, să-l căineze.
– Nu plângeţi oameni buni, Dumnezeu ştie de ce m-a supus acestor pierderi.
După două zile a murit.
Venise Andrei la el să-l ajute prin casă.
– Nene Mihăiţă, ce e cu tine? spuse speriat Andrei când l-a văzut.
– Nu e nimic fiule, uite, bunul Dumnezeu mă cheamă la el, uite pe Floarea, nevasta mea, uite pe Ionel şi pe Victoraş, uite pe buna mea mamă. Acum vin dragii mei, spuse el, uitându-se fix la Andrei.
– Ai grijă de Ursu te rog, toţi banii care îi am sunt sub pernă, fă ce ştii tu mai bine cu ei, te rog.
I-a zâmbit lui Andrei, si-a plecat. Pe drumul către Dumnezeu.
A avut o înmormântare frumoasă, multă lume a venit la el, printre care şi oameni de vază.
Andrei stătea într-un colţ şi plângea, ţinându-l strâns pe Ursu de lesă.
Au trecut ani buni de atunci. Andrei e avocat, are familia lui acum. Ursu a plecat după Mihăiţă după câţiva ani.
Povestea e inspirată după păţania lui Iov.
Am două idee să vă las:
1) Misterioase sunt căile Domului
2) Abia după ce pierzi ceva sau pe cineva, ajungi să le cunoşti adevărata lor valoare în viaţa ta.
