Muntele ascuns – 2

– Ajutor…

Adinei i se păruse sau chiar strigase cineva după ajutor?
Auzi zgomot de pași în urma ei. Se întoarse speriată și văzu un individ alergând și oprindu-se lângă ea.
– A strigat cineva după ajutor? întrebă el.
– Da, după tufele astea e o cărare neumblată care se continuă adânc în munte, nu știu unde ajunge, spuse ea speriată.
– Să mergem să vedem care-i treaba… Apropos eu sunt Victor.
– Adina, spuse fata.
– Hai să vedem, poate e cineva în mare pericol.

O luară prin rugile acelea, pe cărarea ascunsă, și merseră cam 200 de metri, printre niște stânci ascuțite.
După o nișă, în spatele lor se auzi o voce înceată:

– Stați pe loc…

Adina și Victor se întoarseră speriați către posesorul vocii. Era cazat chiar la cabana lor, venise cu un grup de prieteni.
Adinei îi plăcuse de el la prima vedere, dar el n-o văzuse dimineața la cazare.

– Ați auzit și voi țipătul de ajutor?, întrebă străinul.
– Da, tu ai strigat?
– Nu, vorbiți mai încet, se întâmplă ceva foarte ciudat în munții ăștia…

Evident, cuvintele lui nu avură efectul liniștitor pe care-l voia, Victor și Adina fiind mai îngrijorați.

– Ce se întâmplă aici? întrebă Victor după o pauză de câteva clipe.

– Ați auzit și voi poveștile cu cei dispăruți aici în munți?

– Da, de ce? întrebă Victor aflat în defensivă, ducând mâna la spate unde avea briceagul. Orice armă era mai bună decât nimic, la o adică, nu?

– Ei, oamenii nu dispar așa pur și simplu, spuse Străinul, ei sunt răpiți. Și nu, nu de mine, stai liniștit, cu briceagul ăla nu poți face față mafioților ăstora…

– Bine, spuneți-mi și mie ce naiba se întâmplă aici, întrebă Adina.

– Bun, s-o luăm de la început spuse Străinul. Numele meu este Alex, și acum doi ani, un coleg de-al meu a fost răpit îi munții ăștia…

– Mda, încântat, spuse Victor cu jumate de gură. Cine i-a răpit și de ce? Și de ce nu a anunțat nimeni Poliția?

– Eram ca și acum veniți la cabană vreo 15-16 colegi, trimiși de compania unde lucrăm, la un team-building.

– …