Era o noapte de toamnă, una dintre acelea în care vântul scutură frunzele ca pe niște oase fragile. În orășelul Millfield, aproape toți stingeau luminile devreme, doar la marginea pădurii era o casă unde fereastra de la etaj rămânea mereu luminată.
– E doar domnul Kearney, bătrânul profesor, șopteau copiii. El nu doarme niciodată. Scrie.
Dar într-o seară, lumina s-a stins. Pentru prima dată după treizeci de ani.
A doua zi, polițiștii au găsit ușa casei deschisă și zeci de cărți aruncate peste tot, ca și cum cineva ar fi încercat să găsească ceva în grabă. Pe birou era un carnețel. Ultima frază, scrisă cu un scris tremurat, spunea doar atât:
– Cineva bate în pereți, dar casa asta n-are vecini.
Când agentul Miller a ridicat carnețelul de pe birou, a observat că hârtia era umedă, deși nu plouase. Avea urme întunecate, ca și cum cineva ar fi lăsat palma transpirată prea mult timp peste pagină. În aer plutea un miros slab, greu de definit — între mucegai și ceva… mai dulceag.
Camera nu arăta ca a unui profesor. Pereții erau tapetați cu hărți vechi, fotografii de oameni necunoscuți, tăieturi din ziare despre dispariții vechi de zeci de ani. Și, sub birou, era o cutie de pantofi. Miller a dat la o parte capacul cu un gest reținut, aproape superstițios.
Înăuntru erau casete audio. Fiecare avea o etichetă scrisă de mână, cu o dată și un nume. Prima pe care a scos-o spunea: „15 iulie 1983 – Sarah R.”.
– Trebuie să aducem echipamentul, a spus colegul său, dar vocea îi tremura.
Atunci, din pereți, s-a auzit un sunet. Ca și cum cineva ar fi bătut cu unghiile, încet, ordonat: trei lovituri… pauză… apoi alte trei.
Miller a simțit cum i se usucă gâtul. Casa nu avea vecini. Și totuși, bătaia venea clar din peretele din spatele bibliotecii.
Miller a luat caseta cu „Sarah R.” și a băgat-o în reportofonul prăfuit găsit pe birou. Banda a început să sfârâie, apoi o voce slabă, tremurată, a șoptit:
– Nu sunt singură aici. Pereții respiră.
A urmat un chicotit, copilăresc, imposibil de atribuit vreunei persoane adulte.
În același timp, bătăile din perete au devenit mai rapide, mai disperate, ca și cum cineva încerca să scape. Miller a apropiat urechea de lemn și a înțepenit. Dincolo se auzea un glas înfundat, rugând:
– Deschide… te rog…
Dar când a întors privirea spre colegul său, acesta dispăruse. În urmă rămăsese doar carnețelul, deschis la o nouă pagină. Cuvintele, proaspăt scrise, îl așteptau:
– Acum bate la tine.
Miller a simțit podeaua vibrând sub picioare, ca și cum ceva ar fi trecut pe dedesubt, târându-se. Reportofonul s-a stins brusc, iar liniștea care a urmat a fost mai terifiantă decât orice glas.
A încercat să iasă, dar ușa nu mai răspundea. Lemnul era rece, umed, ca o piele vie. În spatele lui, peretele a crăpat, lăsând să se vadă o întunecime pulsândă, respirândă.
Din golul negru a ieșit o mână subțire, albă ca ceara, care s-a întins spre carnețel. A scris încet, literă cu literă, în timp ce Miller rămânea împietrit:
– Și tu ești parte din casă, acum.
Și Millfield a rămas din nou un orășel liniștit, cu o singură fereastră luminată la marginea pădurii.
