Pitagora, bețivanul… cumpătat!

Legenda spune că, in timpul lucrărilor de alimentare cu apă a insulei Samos, în jurul anului 530 î.e.n., Pitagora a in ventat paharul care-i poartă numele.

Scopul acestuia ar fi fost împărțirea corectă a vinului către constructorii acelor vremuri (de unde se vede că obiceiul băutului pe șantier e „milenar”).
Mai exact, cei care erau mai iuți de mână și largi de gât… își umpleau rapid paharele și le dădeau pe gât la fel de repede… spre deosebire de cei mai cumpătați, din rândul cărorar făcea parte, pare-se și Pitagora.

Rezultatul este ușor de ghicit:
Cei care beau mult făceau și pagubă și se odihneau mai mult decât ceilalți, lucrând, evident, mai putin. Atunci, lui Pitagora i-a venit ideea unei cupe, care să distribuie uniforml cantitatea de vin pe care s-o bea fiecare, marcând pe interior nivelul maxim până la care se poate umple cupa.

Nimic deosebit până aici. Partea cu adevărat interesantă abia acum vine: cupa are în mijloc o coloană cu o gaură în partea inferioară, prin care (surpriză) nu curge conținutul cupei dacă aceasta e umplută… până la nivelul marcat. În schimb, daca încerci să mai torni fie și o picătură peste acel nivel, vei avea (ne)plăcuta surpriză să vezi cum ți se golește întreaga cupă.

Acum, eu stau și mă gândesc. E bună ingineria asta a lui Pitagora, dar nu e practică. Nu existau căni normale sau ce? Și își luau în cană până la semn. Cana fiind una mică mică, exact cât ar fi cana asta a lui Pitagora. Și ar fi terminat problema.
Însă bag eu de seamă că de pe vremea aia oamenii își complicau existența absolut degeaba. Ca și cum te-ai scărpina în urechea dreaptă cu mâna stângă, aia lovită cu făcălețul de nevastă acu 2 seri când ai venit beat praf acasă…

Și zic că-s de mare căutare, deoarece avem zilnic nevoie de ele. Mai ceva ca pâinea…