Horia s-a trezit brusc, respirând greu, cu inima bătându-i nebunește în piept. În jurul lui, era liniște totală. Aerul era proaspăt, dar ciudat de rece. Nu mai era în mașină, și nici în pădurea unde se oprise cu o seară înainte. Se ridică încet de pe pământul umed, încercând să-și adune gândurile. Pădurea în care se afla acum părea diferită, deși la fel de înfricoșătoare. Copacii erau înalți, cu trunchiuri groase și contorsionate, iar frunzele erau de un verde-negru întunecat, parcă îmbibate de o lumină bolnavă.
Nu era nici urmă de BMW-ul lui. Tot ce își amintea era figura fantomatică a femeii, strania călătorie prin pădure și senzația rece care-l cuprinsese când totul s-a întunecat. Însă acum… unde era? Horia era în alt loc, alt timp, simțea asta. Era ca și cum fusese tras dintr-o realitate în alta.
Își frecă fruntea și se ridică pe picioare, simțind fiecare mușchi încordat. Instinctul îi spunea că nu era singur. Pădurea asta avea o atmosferă stranie, aproape palpabilă, iar în aer plutea ceva familiar, o legătură invizibilă cu pădurea din care fusese smuls. Se hotărî să nu mai fie victimă. O voce interioară, întunecată, îi șoptea că, de data asta, era pregătit să lupte.
Trecuseră ore întregi până când Horia zări o lumină slabă printre copaci. Cu cât se apropia, cu atât simțea că îl atrage o forță necunoscută. Ajungând la un luminiș, descoperi un altar vechi, cioplit în piatră, în mijlocul căruia strălucea un obiect extraordinar: un paloș. Nu era o sabie obișnuită. Lamele sale erau netede, cu gravuri străvechi, iar mânerul părea să pulseze cu o energie misterioasă. Lângă sabie, un bătrân gârbovit, cu barba până la pământ se uita părintește la Horia. Ochii îi scăpărau în găvane. Însă energia din jurul bătrânului și a altarului era o energie vie, îmbătătoare și liniștitoare.
– Bine ai venit, voinicule! Te așteptam.
– Pe mine? De ce, de când? întrebă Horia uluit.
– Asta nu mai contează. tot ce contează e să scaăi lumea de pădurea blestemată. Tu ai fost ales! Iată, paloșul puterii! Și dintr-o mișcare, pe nevăzute, moșul apucă de paloș și i-l aruncă lui Horia, care-l prinse cu o dibăcie nemaivăzută.
Odată ce mâinile sale au atins arma, o forță puternică îi curgea prin vene, simțea cum toată puterea și furia pe care o acumulase până atunci se unesc cu acea sabie. Știa că acum avea puterea să-și înfrunte orice demon din pădurile blestemate care-l vânaseră.
Cu paloșul în mâini, Horia simți că legătura dintre cele două lumi se întărește. Pădurea în care se afla începu să se destrame treptat, crăpături mari deschizându-se în pământ, copacii evaporându-se ca fumul. Pe măsură ce lumina devenea tot mai slabă, Horia se simți tras înapoi, ca și cum era împins cu forța înapoi spre pădurea veche, de unde dispăruse.
Apoi, cu o explozie de lumină orbitoare, Horia se regăsi exact acolo unde totul începuse: în pădurea veche, lângă BMW-ul său avariat. De data aceasta însă, ceva era diferit. Pădurea era mai întunecată decât o ținea minte, umbrele erau mai dense, iar sunetele înfricoșătoare se auzeau din toate părțile. Dar Horia nu mai era speriat. Paloșul Vitezei îi dădea o încredere de nezdruncinat.
Umbrele din pădure au început să se miște din nou, și siluetele acelea întunecate pe care le văzuse înainte au apărut una câte una. De data aceasta însă, Horia era pregătit. Cu un singur gest, paloșul își strălucise lama, luminând împrejurimile ca un fulger. Prima siluetă fantomatică care s-a apropiat de el a fost sfâșiată în bucăți de o tăietură rapidă. Fără ezitare, Horia a lovit și a lovit din nou, făcând ca toate creaturile care-l hărțuiseră să dispară una după alta în praf negru.
Apoi, din spatele unui copac, femeia cu rochia murdară apăruse din nou. Ochii goi și expresia sa goală nu se schimbaseră, dar acum părea mai puternică, mai reală. Pământul începu să tremure, iar Horia simți cum aerul rece și întunecat al nopții devine și mai sufocant. Fără să ezite, își încordă fiecare mușchi, ridicând Paloșul Vitezei deasupra capului. Un zgomot asurzitor izbucni în pădure, ca un tunet, și în secunda următoare Horia atacă cu toată puterea.
Cu o mișcare fulgerătoare, lama tăie în aer și lovi spiritul întunecat al femeii. Un țipăt ascuțit răsună în noapte, iar silueta fantomei începu să se destrame în bucăți mici de lumină, dispărând în cele din urmă cu totul.
Odată cu ea, întreaga pădure începu să se liniștească. Umbrele dispăruseră, iar liniștea revenea treptat. Horia respiră adânc, sprijinindu-se de sabie. Se uită în jur. Era din nou singur. Dar acum știa că reușise să înfrunte nu doar pădurea, ci și temerile sale cele mai profunde. Paloșul Vitezei era încă în mâinile lui, și, pentru prima dată în viață, simțea că avea controlul total asupra destinului său.
Urcându-se înapoi în BMW, de data aceasta fără niciun tremur în mâini, porni motorul. Mașina funcționa perfect. Horia zâmbi ușor, știind că pădurea nu-l va mai bântui vreodată. O învinsese. Și era gata să meargă mai departe, indiferent de ce pericole îl așteptau.
