Am ieșit la o plimbare liniștită, genul acela în care nu se întâmplă nimic… până când, dintr-odată, se întâmplă tot. Orașul a decis să joace rol de salon auto cum nu vezi decât în filme, iar eu m-am trezit față în față cu niște mașini atât de rare încât aproape că se uitau ele la mine.
Evident, am scos telefonul mai repede decât scot alții portofelul la reduceri. M-am învârtit în jurul lor ca un detectiv, făcând poze din unghiuri dubioase, sperând să prind „esența” — sau măcar să nu apară reflexia mea în geam. Fiecare mașină părea mai exagerată decât precedenta, de parcă participau la un concurs de „cine e mai greu de ignorat”.
Plimbarea s-a terminat cu pași mulți, memorie plină și un sentiment clar: n-am fost la muzeu, dar muzeul a venit la mine.
