
Era o noapte neobișnuit de tăcută. Adina conducea pe un drum îngust de țară, încercând să ajungă acasă după o vizită la familia ei dintr-un sat îndepărtat. Cerul era întunecat, iar luna, ascunsă după nori groși, părea să refuze să lumineze calea. Doar farurile mașinii reușeau să spargă parțial întunericul, dar ce dezvăluiau era departe de a fi liniștitor. Copacii de pe marginea drumului erau înalți, contorsionați, cu ramuri noduroase care semănau cu brațele unor ființe care încercau să apuce cerul.
Adina simțea o neliniște inexplicabilă, dar încerca să o ignore. Muzica din mașină era singurul lucru care o ținea conectată la realitate. Dar, dintr-o dată, melodia s-a întrerupt. Radioul emitea doar un zgomot static, care părea să devină tot mai intens, până când a fost înlocuit de o voce șoptită, de neînțeles. Înspăimântată, Adina a oprit radioul, dar șoaptele păreau să persiste undeva în fundal, de parcă răsunau direct în mintea ei.
Drumul devenea tot mai îngust și mai întunecat. La un moment dat, farurile au luminat o răscruce, dar niciun indicator nu era vizibil. Încercând să decidă pe unde să o ia, Adina observă o figură subțire, slab conturată, stând nemișcată la marginea drumului. Părea o femeie îmbrăcată într-o rochie lungă, albă, care flutura ușor în briza rece. Adina încetinise instinctiv, iar când figura s-a întors brusc spre ea, dezvăluindu-și un chip palid și fără trăsături, a simțit un fior rece pe șira spinării.
Panica a pus stăpânire pe ea. A accelerat brusc, dar fără să realizeze, virase pe un drum neasfaltat, pierdut adânc în pădure. Crengile copacilor loveau caroseria, iar sunetul lor era ca un strigăt de avertizare. După câteva minute, mașina s-a oprit dintr-odată. Motorul tusea, dar nu mai pornea. Adina era blocată în mijlocul unui întuneric aproape palpabil.
A încercat să-și folosească telefonul, dar ecranul era complet negru, de parcă toată energia din dispozitiv fusese absorbită. Dintr-o dată, liniștea a fost întreruptă de un sunet înfiorător: un râs ușor, strident, care părea să vină din toate direcțiile. Adina privea disperată în jur, dar nu vedea nimic. Apoi, o umbră întunecată s-a mișcat la marginea vederii ei, urmată de alta. Părea că ceva o înconjoară.
Cu respirația sacadată, Adina a încercat să iasă din mașină, dar portierele erau blocate. Începuse să lovească geamul cu pumnii, dar a înghețat când a văzut o mână albă și scheletică apăsând pe sticla din exterior. Apoi, o altă mână a apărut, și alta, până când geamul părea acoperit de o multitudine de degete lungi, ce păreau să zgârie încet sticla, scoțând un sunet ascuțit care îi sfâșia urechile.
Adina a închis ochii, rugându-se ca totul să fie doar un coșmar. Când i-a deschis, figura acelei femei în alb era acum în fața parbrizului, cu ochii goi, negri, care păreau să absoarbă orice lumină. Gura i s-a deschis încet, dar niciun sunet nu a ieșit. În schimb, Adina a simțit cum mașina începe să se scufunde, de parcă pământul însuși o trăgea în adâncuri.
Ultimul lucru pe care l-a văzut înainte ca totul să se stingă a fost chipul femeii, acum la doar câțiva centimetri de al ei, șoptindu-i un cuvânt ciudat, de neînțeles. Apoi, întunericul a înghițit totul.
Epilog
A doua zi, un pădurar a găsit mașina Adinei abandonată, acoperită de mușchi și crengi, ca și cum ar fi stat acolo de zeci de ani. Nu a existat niciun semn al tinerei. Drumul pe care fusese văzută ultima dată nu mai exista pe hartă, iar localnicii spuneau că acea pădure ascunde umbrele celor pierduți, condamnați să rătăcească pe veci, pradă unui rău străvechi care nu cunoaște milă.