Mihăiţă

Toată urbea îl ştia pe Mihăiţă.

Era tot timpul prezent pe lăngă tine.
Când aveai nevoie de ajutor, de un sfat, de o vorbă bună, de o mustrare cumpătată, apărea lângă tine din neant.

De o vârstă de neghicit, cu bărbuţă îngrijită, ochi limpezi şi trişti, Mihăiţă nu vorbea nimănui despre el.
Era îmbrăcat modest, dar nu sărăcăcios.
Nimeni nu ştia de unde vine şi unde se duce.
Însă duminică de duminică îl vedeai în Biserică, rugându-se.

Într-o zi de Rusalii a lipsit.
Câţiva se întrebau unde este, cum de lipseşte tocmai atunci.
Părintele Ioan le-a explicat enoriaşilor că fusese accidentat de un şofer prea grăbit, şi-i rupsese un picior.
Era la spital, cu piciorul în ghips, atârnat de tavan.

Toţi i-au urat însănătoşire grabnică, prin părintele Ioan, dar nimeni nu s-a dus la el la spital.

Doar Andrei, un băiat sărman, pripăşit pe lângă Biserică, a cerut de la părinte 100 de mii să-i ia nişte portocale şi o garoafă, să se ducă la spital.
Părintele s-a bucurat de dorinţa lui Andrei, şi i-a dat banii.

Andrei s-a dus de-a făcut târguielile necesare şi s-a îndreptat către spital.

Întrebat de portar unde se duce, acesta a replicat:
– La Mihăiţă
– Mihăiţă şi mai cum, măi, avem mulţi Mihăiţă aici.

Din păcate Andrei nu a ştiu care e numele complet al lui, portarul nu a ştiut încotro sâ-l îndrepte, şi nu l-a lăsat să umble după un anume Mihăiţă prin spital.

Dejnădăjduit, băiatul se aşeză pe o bancă din curtea spitalului şi începuse a plânge.

După câteva minute, pe bancă s-a aşezat un doctor tânăr, care era în pauză.

– De ce plângi băiete? Ce s-a întâmplat?
– …